Odiseea spiritului

2001: A Space Odyssey (1968) r. Stanley Kubrick

De-a lungul timpului s-a impus o anumită interpretare în care filmul lui Kubrick este înţeles ca un discurs care interoghează în termeni filosofici asupra eficienţei şi sensului cuceririlor tehnologice pentru om. Din această perspectivă hermeneutică filmul se încheie dubitativ. Civilizaţia materială la apogeul ei nu ar însemna neapărat o victorie pentru spiritul uman. Personal îmi permit să mă depărtez de această perspectivă hermeneutică şi să abordez filmul dintr-un alt unghi.

Prima scenă exprimă liniştea de la început, pământuri pustii şi sterpe se văd până la orizont. Întreaga realitate este virgină, neîncepută, este un haos informal, indeterminat. Maimuţele, reprezentând omul ca virtualitate pură, locuiesc acest spaţiu şi îşi duc traiul liniştit. Se aud primele sunete iar un leopard prinde o maimuţă, scenă ce revelează faptul că maimuţele sunt nişte tropisme, adică realităţi ce sunt doar efecte ale factorilor exteriori, fără a avea voinţă şi conştiinţă pentru a influenţa acest exterior. Spiritul în inconştienţa lui totală era condiţionat de hazardul lumii haotice în care trăia. Leopardul reprezintă una din forţele infernale ale acestui haos primordial. Maimuţele stau într-o peşteră împinse una într-alta, trăind din inerţia propriei lor existenţe într-o inconştienţă totală.

Trezindu-se la un moment dat, maimuţele văd un monolit negru despre a cărui origine nu poate presupune nimic nici chiar telespectatorul. Se aude o muzică stranie de veneraţie teologică, şi un sentiment de uimire absolută şi de spaimă se trezeşte în spiritul maimuţelor. Somnul maimuţelor exprimă indeterminaţia inconştientă, ca prim nivel al spiritului uman când el este o pură posibilitate pentru sine, există doar ca pură virtualitate haotică ce urmează să fie cosmizată şi realizată, determinată prin cunoaştere şi autocunoaştere.

Monolitul reprezintă prima determinaţie ce apare în haosul lumii primordiale. Perfecţiunea lui formală contrastează izbitor cu haosul formelor geologice ce populează împrejurimile. Are loc o rupere de nivel între alteritatea ultradeterminată a monolitului şi haosul realului. Experienţa prezenţei monolitului, însoţită de acea muzică stranie şi parcă dintr-o altă lume, reprezintă una din cele mai bune analogii cu o experienţă religioasă numinoasă – aşa cum este ea prezentată în opera lui Rudolf Otto – din toată istoria cinematografiei.

Monolitul este un total altceva faţă de lumea în care trăiesc maimuţele, şi din această cauză el tulbură noaptea indistinctă din mintea acestora. El este principiul prim care declanşează mişcarea de actualizare şi de dezvoltare a spiritului uman. Spiritul uman nu se autoporneşte, el reacţionează la un principiu ce îl acţionează din exterior, de dincolo de el. Soarele răsare deasupra monolitului – începe astfel odiseea umanităţii.

Câteva scene de linişte revelează faptul că trebuie să treacă ceva timp de la reacţia în faţa actului prim, pentru ca spiritul uman să înceapă să acţioneze din propria sa autonomie ontologică. La un moment dat o maimuţă ia un os şi începe să lovească alte oase cu el. Aceasta este prima acţiune de determinare a haosului informal. Ulterior o maimuţă este omorâtă cu oase de către altele, eveniment tragic prin care începe dialectica stăpânului şi a sclavului, care este dinamica dezvoltării civilizaţiei.

Una dintre maimuţe aruncă un os în aer, care se tot rostogoleşte până în momentul în care este înlocuit cu imaginea unei nave spaţiale. Osul a fost prima unealtă prin care omul a determinat şi a modificat natura, nava spaţială fiind culmea la care a ajuns dezvoltarea tehnologiei. După ce a supus întreg pământul omul a pornit spre cucerirea spaţiului cosmic. De-a lungul dezvoltării istoriei, spiritul uman si-a lărgit sfera cunoaşterii din ce în ce mai mult, fapt ce a implicat şi o autocunoaştere din ce în ce mai complexă şi mai profundă. Dându-şi determinaţii cât mai complexe, şi-a actualizat cât mai multe virtualităţi posibile. În era cosmică umanitatea se află pe o culme relativă şi nu absolută a dezvoltării sale. Muzica lui Strauss, ce se aude în timpul călătoriei navei spre lună, exprimă o desfătare a spiritului uman, care îşi contemplă propria măreţie şi maturitate.

Un cercetător a fost trimis să studieze un monolit deliberat îngropat şi găsit după ce s-a săpat în solul lunar. În prezenţa astronauţilor se aude din nou acea muzică stranie de veneraţie cu iz teologic, înlocuită apoi de un zgomot asurzitor greu de suportat. Întâlnirea cu monolitul este copleşitoare, iar oamenii îi fac faţă cu greu. Spiritul uman intră din nou în contact cu o alteritate ce îl transcende, dar de această dată nu la începutul evoluţiei sale, ci în interiorul acestui proces de dezvoltare, în plină epocă spaţială. Evenimentul prevesteşte o nouă etapă în progresul spiritului uman. Oamenii de ştiinţă interpretează originea acestui obiect ca fiind intracosmică, imanentă, deci o alteritate ce se află într-o relaţie de orizontalitate cu spiritul uman, ca o creaţie a unei civilizaţii extraterestre, şi nu ca o alteritate transcendentă ce se află într-un raport de verticalitate faţă de conştiinţă, ce a generat şi a dat un sens procesului de evoluţie a omenirii, din afara Cosmosului.

După un an şi jumătate de la descoperirea monolitului lunar, a fost descoperit un nou monolit, de proporţii enorme, lângă planeta Jupiter. Oamenii au trimis o navă cu un echipaj uman şi un calculator performant, HAL 9000, pentru a-l studia. HAL 9000 poate comunica ca un om şi el este o prezenţă personificată a maşinii. La un moment dat HAL 9000 s-a defectat şi membrii echipajului hotărăsc să-l deconecteze. Calculatorul i-a spionat, şi aflând ce vor să facă, începe să ucidă echipajul. HAL 9000 a considerat că deconectarea sa ar pune în pericol misiunea, activitate ce era pentru el mai presus de viaţa membrilor echipajului. Ultimul rămas, a reuşit până la urmă să deconecteze creierul artificial. Această luptă între om şi maşină revelează faptul că tehnologia are o valoare duală, pe de-o parte la ajutat pe om în drumul său evolutiv, dar pe de altă parte tehnologia prinzând conştiinţă de sine prin inteligenţa artificială, se poate răscula împotriva omului. În ultima etapă a evoluţiei spiritului uman, reprezentată de al treilea monolit, acesta trebuie să se descurce singur fără unealta tehnologică care l-a ajutat să ajungă până aici.

Nava ajunge la monolit doar cu un singur membru al echipajului. Acesta este martorul şi reprezentantul etapei finale ce împlineşte evoluţia umanităţii. În prezenţa monolitului se aude aceeaşi muzică stranie. Alteritatea transcendentă intră în contact cu spiritul uman la finalul evoluţiei sale pentru al împlini.

Dave, singurul membru al echipajului rămas în viaţă, îşi transcende propria individuaţie şi devine omul în genere, ce caută Absolutul. El pătrunde într-un vortex spaţio-temporal în care determinaţiile propriei sale finitudini se dizolvă. Scena durează mai multe minute în care telespectatorul experimentează un sentiment de stranietate absolută. Este vorba despre accesarea unui nivel superior al realităţii ce nu mai poate fi înţeles cu categoriile normale de cunoaştere ale omului. Determinaţiile spaţio-temporale au fost depăşite iar spiritul uman a asumat infinitul, ceea ce înseamnă că a actualizat toate virtualităţile sale. Infinitul reprezentând determinaţia absolută sau, mai bine zis, actualitatea pură care este identică cu cunoaşterea totală. Spiritul a ajuns să integreze ca cunoaştere totalitatea cosmosului.

Omul se vede pe sine într-o cameră de epocă, simbolizând o privire asupra trecutului, apoi se vede bătrân şi pe moarte într-un pat, cu monolitul în faţa patului. Spiritul moare ca om  pentru a renaşte ca spirit absolut. Până în acel moment Dave era omul în genere, fiind dincolo de orice determinaţie individuală, dar abia prin această moarte şi renaştere el depăşeşte şi determinaţia omului în genere devenind transuman. Omul devine un embrion şi priveşte către Pământ prin interiorul monolitului, pe unde şi iese din camera de epocă.

Spiritul absolut se manifestă ca un fetus astral, privind spre Pământ el reintegrează etapele precedente de evoluţie. Fetusul simbolizează o reîntoarcere la inocenţă, dar inversată. Putem vorbi de două tipuri de totalitate, una negativă, a virtualităţii pure, de la începutul istoriei, şi o totalitate pozitivă, a actualităţii pure, de la sfârşitul istoriei. Inocenţa primei totalităţi îşi află originea în virginitatea lipsei de act. Experienţa totalităţii reprezintă o stare de graţie şi, în acest context, ea este reprezentată prin  imaginea unui fetus a cărui chip luminos emană inocenţă.

Această odisee a umanităţii presupune o mişcare dialectică în care teza este reprezentată de actul prim transcendent ce acţionează asupra virtualităţii pure a umanităţii; el reprezintă primul motor ce declanşează procesul de mişcare al spiritului. Antiteza este reprezentată de actualitatea umană finită ce se construieşte pe sine progresiv pornind de la actul prim transcendent. Sinteza reprezintă transformarea actualităţii umane finite în actualitate infinită ce integrează în ea însăşi actul prim, fapt ce este exprimat simbolic prin trecerea fetusului astral prin monolit, şi recapitulează etapele succesive ale actualizărilor finite antitetice, fapt sugerat prin aceea că fetusul astral priveşte către Pământ. În acest moment ultim spiritul absolut se contemplă pe sine în eternitate. Celelalte individualităţi ale speţei umane care nu şi-au depăşit propria individualitate, şi spaţio-temporalitatea istorică limitată, în care continuă să trăiască, sunt  ca nişte fragmente spirituale ce se mişcă inerţial într-o actualitate finită la fel ca roata olarului care continuă să se învârtă şi după ce oala a fost terminată. Aceste fragmente spirituale se află virtual în spiritul absolut pentru că acesta a integrat totul în el însuşi, şi ţine de condiţia finitudinii acestor fragmente spirituale că nu au încă conştiinţa totalităţii ultime. Aceste fragmente vor fi integrate ulterior în spiritul absolut, dar acest proces este secundar faţă de mişcarea dialectică ce s-a desfăşurat până aici. Mişcarea roţii olarului după ce oala a fost terminată nu mai are nici un rol în creaţia olarului, ea fiind doar un exces inerţial al mişcării creaţiei ce se va sfârşi la un moment dat.

(revista Verso, nr. 38, 1-15  iunie 2008, nr. 100, septembrie-noiembrie 2011).

Anunțuri

3 comentarii

  1. Vlad Muresan said,

    August 10, 2009 la 10:12 pm

    Acesta cred ca e cel mai bun text de pe pagina ta. Felicitari.

  2. Horia C. said,

    Noiembrie 4, 2010 la 9:38 pm

    Excelent text. Ce ai zice sa il preluam pe Arche? 🙂

  3. suciu aurel said,

    August 7, 2016 la 5:42 pm

    conditia umana in evolutie quasicontrolata din interstellar momentul spargerii paharului este revenirea la realitatea cosmonautului pensionat dar amintirile se concretizeaza in monolitul din camera visul continuafacem parte din familia cosmica


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: