Fenomenologia snobismului

octombrie 9, 2009 la 10:44 pm (Eseistică și critică de film/Essays and Film Criticism)

(publicat în revista Verso, nr. 68-69, 1-30 septembrie 2009, p. 21)

Dicţionarul dă o definiţie destul de îngustă fenomenului snobismului: “persoană care admiră şi imită fără discernământ moda, manierele şi opiniile persoanelor din sferele înalte”. Această definiţie exprimă doar efectele vizibile, fără a înţelege mecanismul interior. Snobismul este doar nivelul de suprafaţă al unor structuri maladive prin care anumiţi oameni se raportează la lume şi la ei înşişi.

Snobul suferă de un grav anti-autoreferenţialism, el fiind o fiinţă care se raportează întotdeauna la ceva exterior lui. Criteriile valorice ale propriei personalităţi şi existenţe aflându-se în exterior, în posesia acelor „persoane din sferele înalte”. El caută aprecierea şi confirmarea

celorlalţi, căutare ce reprezintă o carenţă ontologică funciară. El nu poate discerne, într-un mod autonom, conţinutul valoric ce se află în spatele formelor spectaculoase ale realului, el rămânând cu conştiinţa la nivelul formelor şi imaginilor.

Criteriul după care îi apreciază pe ceilalţi, este reprezentat de cât de mult sunt aceştia consideraţi valoroşi de sistemul social din care fac parte. Confirmarea trebuie sa vină din spaţiul social colectiv, valoarea fiind o realitate în principal socială. În acest context, moda devine un principiu important de regularizare a valorii oamenilor.

Snobul pleacă de la colectiv, interiorizând valorile lui, neavând o structură autonomă a propriei realităţi, şi în acelaşi timp al propriului sens existenţial, pe care să ş-i le dezvolte autonom de interesul societăţii. Acesta îşi confirmă propria valoare copiind „persoanele din sferele înalte”, sau, am putea spune astăzi, oamenii ce sunt „cool”, şi astfel populari. El este omul zeitgeistului, el laudă şi apreciază ceea ce este considerat valoros Acum. Dacă moda se schimbă, atunci se schimbă şi el pentru a fi întotdeauna în ton cu ea, fiind astfel un om foarte adaptabil şi schimbător. Neasumând în adâncime valorile cu care defilează, îi este uşor să le schimbe, jonglând cu formele şi structurile exterioare. Sunt multe cazuri în care omul snob dispreţuieşte moda maselor, dar numai pentru că „persoanele din sferele înalte” o desconsideră. Întotdeauna recunoaşte o anumită autoritate, neavând proprie iniţiativă, şi căutând întotdeauna un sistem de referinţă ce se află în afara lui, astfel că ar fi un foarte slab lider.

Interesant e să ne amintim atmosfera dineurilor şi întâlnirilor oamenilor „cu bani”, din multe filme americane, în care se ascultă o muzică simfonică destul de facilă (Vivaldi, operă italiană, vals vienez, Ravel, sau celebrul balet rusesc)[1] şi se discută subiecte serioase şi alese, iar oamenii participanţi la discuţii adoptă o mină sobră de oameni importanţi, şi gesturi aristocratice, mai ales în timpul meselor.

Snobul trebuie să pătrundă şi el în „sferele înalte” ca să se poată considera „realizat” din punct de vedere social. Abia după ce îi copiază pe oamenii valoroşi, acesta se simte confirmat şi în proprii săi ochi. Ducându-se acasă de la o întâlnire importantă cu oameni distinşi, el se pune pe fotoliu, mulţumit de sine, şi ascultă Anotimpurile lui Vivaldi, sau poate Boleroul lui Ravel, privindu-şi colecţia de cărţi din autori clasici îmbrăcată în piele, şi necitită sau doar frunzărită cu aere de superioritate, de pe rafturile bibliotecii personale. Observând acest fenomen mai de aproape ne putem da seama de un lucru interesant, şi anume faptul că snobul nu contemplă neapărat frumuseţea sonoră a muzicii, ci mai ales se contemplă pe sine ascultând acea muzică sau deschizând o carte de un autor mare. Îşi observă propria măreţie de om cult şi stilat ce îşi ocupă timpul doar cu lucruri alese. Astfel devine şi el o „persoană din sferele înalte”. Ascultatul acelei muzici poate deveni un lucru secundar în conştiinţă, pentru că face loc reprezentării propriei măreţii. Abia acum putem vorbi de o autoreferenţialitate, destul de limitată, în contextul în care aici avem de-a face cu desăvârşirea unui proces ce îşi are primul motor în exterior. El face un transfer axiologic dinspre lucrurile valoroase (care i s-a spus că sunt valoroase) către sine. Într-un mod ritualic, prin aceste acţiuni, se învăluie de spiritul elevat al obiectelor semnificatoare de cultură şi spiritualitate cu care se înconjoară. Snobul este un om valoros pentru că se înconjoară de lucruri valoroase, cum ar fi tablouri sau statui scumpe şi rare, şi desfăşoară activităţi elevate, cum ar fi mersul periodic la operă, la teatru, la muzee sau la festivaluri de filme de artă. El îşi adaugă valoare din exterior, negăsind-o în interior. Ce diferenţă sfâşietoare invers proporţională cu marile spirite ale culturii, dintre care multe au trăit în mizerie la periferia societăţii, şi au murit neştiuţi şi negratulaţi de ea.

Cultura are în general de câştigat de pe urma snobilor, care consumă artă într-un mod direct proporţional cu banii şi statutul social pe care îl au. Albumele cu tematici ce ţin de artele plastice, masive, lucioase şi multicolore sunt adesea vânate de snobi, dar şi autorii ce nu au cărţi sclipitoare la privit, dar numele lor e celebru şi la modă. În acelaţi timp este bine ca produsele cumpărate să fie cât mai scumpe pentru că, pe de-o parte, acest lucru le reflectă valoarea deosebită, iar pe de altă parte, reflectă puterea financiară şi implicit socială a cumpărătorului.

Snobul este cel mai conformist om, în contextul în care are o structură psihică mimetică, el copiind comportamentele şi ideile oamenilor importanţi din spaţiul social. Nu are nimic nou de spus din propria perspectivă, pentru că nu are o perspectivă personală. El este artizanul cimentării oricărui zeitgeist, şi campionul criticii şi ridiculizării celor care au de spus ceva nou.

Neavând acces la adâncimea axiologică a realului, el rămâne impresionat de poleirea strălucitoare a suprafeţelor lui formale. El are o neputinţă funciară de a vedea dincolo de aparenţe, întotdeauna discernământul valoric se află în afara lui. Strălucirea formală a realului este importantă şi pentru că este văzută de ceilalţi. Cu cât o experienţă culturală e mai profundă şi mai interiorizată, cu atât mai greu poate fi comunicată celorlalţi, astfel că nu e profitabilă pentru un snob. El preferă să se lege de zone ale culturii mai facile, care au o deschidere mai mare către mediul social, cum ar fi fotografia (unde e destul să îţi cumperi un aparat performant pentru a te autoeticheta imediat ca pasionat de „domeniul fotografiei”) sau muzica jazz care este mult mai puţin elaborată decât muzica simfonică şi presupune un travaliu de înţelegere mult mai uşor, jazzul devenind victima multor snobi care sunt plictisiţi de muzica simfonică, neavând acces la ea. Jazzul le poate da un prestigiu social aproape la fel de mare ca muzica cultă, cu un efort mai mic din partea lor. Pe de altă parte, există domenii ale culturii care sunt mai vizibile datorită modului lor specific de a fi în lume, care e independent de cît de facil este mesajul pe care îl transmit, cum ar fi artele plastice, teatrul sau cinematografia. Aceste genuri artistice fiind figurative, sunt mai uşor de comunicat, şi astfel ocupă zone importante ale spaţiului social, frecventate de oamenii snobi. Devenind interesaţi de unul sau mai multe dintre aceste domenii ale culturii, ipocriţii snobi se poleiesc, într-un mod ritualic, cu o funcţiune aleasă şi distinsă de a fi „în lume”. Ei şi-au creat o imagine socială ce îi distinge de restul, astfel ei nu mai sunt nişte „oarecare”, şi acuma îi pot privi de sus şi dispreţui pe cei ce au un statut social inferior şi nesemnificativ.

Reprezentantul analog, în spaţiul proletar non-cultural, al omului fin şi distins din „sferele înalte”, este deţinătorul acelei calităţi indeterminate şi fascinante numită coolness. Snobul din zonele mai puţin centrale ale societăţii doreşte să fie cool, lucru care îi dă un anumit prestigiu în mediul social în care se învârte.

---

[1] Nu încercăm să insinuăm aici că aceste genuri muzicale ar fi fără valoare, doar că pentru înţelegerea lor este nevoie de un travaliu interior mai uşor, semnificaţia lor fiind mai uşor sesizabilă, faţă de alte genuri de muzică cultă.