Inteligenţa artificială

A.I. Artificial Intelligence (2001) r. Steven Spielberg

Robotul e o fiinţă mecanică al cărui principiu de existenţă se află în mâinile creatorului său. El e un servitor docil, asemenea golemului din folclorul iudaic. La fel ca şi golemul, este o fiinţă incompletă, trăind pentru stăpânul său, neasumând realitatea in plenitudinea capacităţilor specific umane. E doar o umbră formală a ceea ce reprezintă omul. Dar dacă omul ar crea o fiinţă asemenea lui, acea fiinţă s-ar putea numi om? Şi creatorul său nu ar fi atunci un uzurpator al lui Dumnezeu, copiindu-i opera supremă? Şi ar putea acest creator să îşi asume responsabilitatea în faţa operei sale? Atunci omul s-ar înfiora de ce a făcut.

Filmul lui Spielberg prezintă un viitor fabulos, în care roboţii au devenit nişte realităţi banale ale lumii cotidiene, ajutând omul în problemele lui zilnice. Orgoliul oamenilor de ştiinţă îi face să atenteze la capacitatea supremă de creaţie, ce presupune un produs ontologic care să depăşească în complexitate şi adîncime toate creaţiile fizico-mecanice de până acum. Această nouă fiinţă nu va mai fi un simplu obiect epuizat ontologic de suprafaţa fizico-mecanică a realităţii, ci va atenta la noi straturi ale realului. Nefiind limitat de determinaţii formale prescrise din momentul creaţiei, ci având ca şi caracteristică principală posibilitatea de a-şi adăuga determinaţii ontologice într-un mod liber.

Copilul astfel creat a fost încredinţat unei familii ce şi-a pierdut tragic fiul. Mama se înfioară de această prezenţă ce pare autentică, dar care totuşi nu este, simulacrul fiind izbitor de asemănător cu realitatea. David învaţă prin imitaţie obiceiurile oamenilor, dar integrându-le într-un mod organic în structura sa interioară, nu doar imitând mecanic după o procesare iniţială a propriului creier. Aceste integrări îl fac să evolueze şi să înţeleagă mai mult din natura umană. La început exprimă o bucurie artificială faţă de mamă, dar care cu timpul devine naturală. David a fost programat să îşi iubească mama, acest lucru devenind o nevoie interioară, nu doar un reflex exterior.

Martin, fiul adevărat al familiei, se trezeşte din comă, eveniment ce marchează începutul tragediei lui David. Martin avea un suflet găunos, tratându-l ca pe o jucărie, ce are un statut inferior lui. Astfel, David începe să conştientizeze că el nu este om, deci nu e o fiinţă completă. Frustrarea nonumanităţii sale începe să-l chinuie. Martin încearcă să îl compromită, văzându-l ca pe un obstacol ce îl împiedică să îşi exprime în cadrul familiei unicitatea propriei specificităţi.

Universul existenţial al lui David se învârtea în jurul devoţiunii faţă de imaginea mamei, ce reprezintă Dumnezeul conştiinţei sale. Copiii nu îl acceptă printre ei pentru că este diferit şi doar parţial uman. În urma unui incident prost înţeles, mama hotărăşte să renunţe la el, abandonându-l singur într-o pădure. Îl părăseşte în indeterminat departe de structurile de siguranţă ale familiei, şi nemaiavând centrul matern în jurul căruia să graviteze. „Îmi pare rău că nu ţi-am spus cum e lumea” sunt ultimele cuvinte ale mamei, înainte de a dispărea pentru totdeauna.

David se hotărăşte să o caute pe Zâna Albastră, cea care l-a făcut pe Pinocchio un băiat adevărat. În acest drum iniţiatic, el este însoţit de Joe, un robot amant, specializat în a produce plăcere femeilor, fără ca el să simtă ceva. Ceea ce are el de oferit femeilor e un fenomen transcendent propriei sale fiinţe, fiind dincolo de puterea sa de înţelegere. La fel e şi călătoria obsesivă a lui David.

Într-un cimitir de roboţi, aceştia sunt distruşi spre amuzamentul oamenilor. Aceştia nu simt nici o spaimă în faţa morţii, pentru că, fiind nişte realităţi relative, nu îşi pot circumscrie propria fiinţă, cum fac oamenii, şi nu îşi pot privi astfel limitele din exterior, conştiinţa lor neputând transcende propria finalitate mecanică, ca să ajungă în spaţiul libertăţii date de adâncimea transmecanică, unde conştiinţa umană îşi dă sens propriei vieţi, având ca principiu acel „dincolo”, la care nu au acces roboţii sau fiarele sălbatice din natură. David se teme de moarte, fiind înspăimântat de perspectiva neantului. Căutarea lui urmează un drum opus morţii, crezând că Zâna Albastră îl va face om, adică o fiinţă completă în lume.

Joe îl duce pe David la Dr. Know, care îl trimite la capătul lumii ca să o găsească pe Zâna Albastră. Ceea ce îi este omului cel mai specific este instinctul ontologic, nevoia de Fiinţă, căutarea Absolutului. Acesta se află acolo unde această lume încetează să mai fie, la capătul ei. Acest capăt semnifică şi intangibilitatea Fiinţei sau imposibilitatea de a ajunge la ea, dacă cel ce caută rămâne îmbrăcat cu hainele lumii de aici. Căutarea ei se desfăşoară fără un obiectiv exact determinat, la fel ca şi în cazul Graalului. Obiectivul este evanescent şi indeterminat, neputând fi circumscris.

Cei doi ajung până în Manhattan, la capătul uscatului. Astfel David ajunge fără să ştie în laboratorul creatorului său, unde descoperă că mai există roboţi asemenea lui, creaţi să iubească ca nişte oameni. Un cataclism se produce în sufletul lui David. El nu mai este unic, aşa cum credea înainte, ci este un element dintr-un şir ce se repetă cantitativ, nu are o specificitate calitativă ireductibilă la o serie, ca şi în cazul oricărei fiinţe umane.

Se aruncă în abisul acvatic, înţelegându-şi propria nesemnificativitate ontologică. Îmbrăţişează indeterminatul neantului, nesimţindu-se om, dar făcând-o ca şi un om. Joe îl readuce la suprafaţă, dintr-un reflex al unei bunătăţi ce i-a fost incastrată dincolo de voinţa lui. David coboară din nou în străfundurile acvatice, într-o urmărire inconştientă şi obsesivă a Zânei Albastre. Dacă ea nu se află în această lume, atunci el vrea să ajungă dincolo. În întunecimile de nepătruns ale oceanului o găseşte, iar contemplaţia chipului ei luminos îl înmărmureşte într-o extază fascinantă. Contemplaţia Absolutului, la fel ca spaţiul tenebrelor abisale, se află în afara timpului. Fascinaţia hierofanică a umplut total conştiinţa, şi ea nu îşi mai percepe propria durată, contemplând graţia divină în eternitate.

Au trecut astfel 2000 de ani. Apariţia fabuloasă a unor fiinţe nepământene[1] dezgheaţă lumea ce a intrat într-o eternă hibernare, specia umană dispărând demult de pe faţa pământului. Obiectul care a găzduit hierofanic lumina divină se sparge, readucându-l pe David în temporalitate şi în realitatea determinată.

Extratereştrii sunt fascinaţi de unicitatea lui, nemaiîntâlnind alte fiinţe pe pământul pustiu. David a vrut de atâta timp să fie unic şi specific într-un mod ireductibil, ca orice fiinţă umană, încât a sfârşit prin a fi unic în mod absolut, ultima amintire a umanităţii de mult dispărute, şi ultimul argument al existenţei ei trecute. Extratereştrii îi recrează determinaţiile lumii lui, învăţând astfel cine au fost oamenii. Ei reuşesc să o recreeze pe mama lui, dar numai pentru o zi, care se va pierde după aceea pentru totdeauna în negura trecutului. David îşi celebrează întemeierea lui ca om, trăind pentru o singură zi o viaţă umană plenară, având parte de dragostea necondiţionată a mamei. O zi de autenticitate umană în care el este regula, şi nu excepţia artificială, ca şi în trecut, o experienţă umană unică şi nereductibilă la o repetitivitate. Înainte de a adormi, mama îi spune că îl iubeşte, eveniment ce îi confirmă demnitatea de fiu al speţei umane.

Între nivelul universal al arhetipurilor repetitive, şi cel al structurilor cantitative ale realităţii ce se repetă serial, se află nivelul particular al ireductibilităţii specifice a umanului, ce este efemer, dar unic şi special. David a devenit om prin faptul că a vrut să fie om. Căutarea iniţiatică a Zânei Albastre l-a desprins de inumanitatea robotică, proiectându-l în lumea tragică a oamenilor. Roboţii asemenea lui, pe care i-a găsit în laboratorul creatorului său, îi semănau doar formal, aceştia nedorind să îşi depăşească condiţia de fiinţe limitate ce le-a fost înscrisă prin creaţie. David a devenit fără să îşi dea seama om. El rămâne documentul ultim, al unei specii căreia a dorit cu atâta ardoare să îi aparţină.


[1] – scenă de o expresivitate fantastică rar întâlnită în istoria cinematografiei, dar şi nemaiîntâlnită de atunci

(revista Verso nr. 70, 1-15 octombrie 2009).

Anunțuri

1 comentariu

  1. daianara said,

    Noiembrie 14, 2009 la 9:35 am

    “Dacă omul ar crea o fiinţă asemenea lui, acea fiinţă s-ar putea numi om?” Da. Vezi Bicentennial Man, film care IMHO merge foarte bine comentat in paralel cu AI. Daca scena in care fiintele nepamantene cerceteaza lumea asta inghetata si descopera un android ti se pare extreme de expresiva, sunt curioasa ce parere ai de sfarsitul celuilalt film. In care, dupa 2 secole, reprezentantii oamenilor se aduna si recunosc umanitatea lui Andrew Martin. 🙂
    Mai amintesc doar de Data din Star Trek (referinta extreme de geeky), a carui mare dorinta a fost sa simta si el ceea ce experimenteaza oamenii. Ceea ce a devenit realitate prin intermediul unui emotion chip. Desigur, asta sunt doar lucruri imaginate de alti oameni. But what people dream, people make come true.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: