Fenomenul fotbalistic

 Sporturile cu balonul, în special fotbalul, au devenit din ce în ce mai importante, în viaţa socială a omului contemporan, mai ales în ultimele decenii. În unele ţări occidentale fotbalul are statutul unei adevărate „religii”. Viaţa multor oameni se învârte în jurul activităţii fotbalistice, uneori ca jucători, dar de cele mai multe ori ca (tele)spectatori. El suplineşte o nevoie de a scăpa din aceste închisori de plictiseală apatică şi banalitate derizorie cotidiană, în care ne-a aruncat istoria lumii moderne.

Nevoia de a aparţine unui grup social, sau de alt ordin, este funciară fiinţei umane. Îl ajută să scape de singurătatea lumii ce îl înconjoară, dându-i sentimentul unei completitudini, de multe ori iluzorie. Nevoia omului simplu de a se integra unei mulţimi, îl scapă şi de responsabilitatea propriei persoane singulare, care are o specificitate autonomă inexistentă sau slab dezvoltată. Corelativ nevoii de a aparţine unui grup, există şi nevoia de a se opune altui grup, sau pur şi simplu realităţilor ce sunt exterioare şi opuse propriului grup. Această contraparte nocturnă a nevoii de apartenenţă a generat mult sânge de-a lungul istoriei. De la lupte de stradă la războaie, gloatele dezlănţuite au zguduit cotidianul cu energii arhetipale greu de stăpânit.

Fotbalul este un prilej pentru omul contemporan (de cele mai multe ori superficial şi gregar) de a experimenta anumite structuri arhetipale, marţiale sau de alt ordin, într-un mod extrem de dinamic, concret şi facil. Echipele sunt nişte confrerii războinice al căror teren de luptă este stadionul de fotbal. Acesta este un bun analog al arenelor antice în care se luptau gladiatorii. Stadionul este un cosmos în miniatură, stăpânit de învingători. Echipa adversă este reprezentată de demoni, fiinţe infernale care atentează la supremaţie cosmică în faţa celor ce trebuie să conducă cosmosul de drept (în general echipa gazdă cu care ţin suporterii). Ceilalţi sunt satanizaţi şi împotriva lor este dezlănţuită violenţa emoţională a mulţimilor. Întotdeauna duşmanii sunt diabolizaţi, la fel cum se întâmpla în vremurile mitice cu invadatorii. Susţinătorii echipei adverse sunt hăituiţi pentru că tulbură echilibrul cosmic cu prezenţa lor. Suporterii se luptă pentru supremaţie stradală şi glorie cotidiană.

Datorită spaimei teribile de moarte ce şi-a dezvoltat-o omul modern, care a început să sacralizeze viaţa mai mult ca orice altceva, asumarea structurilor arhetipale marţiale a fost transferată pe terenul sportului, un domeniu neutru şi relativ inofensiv, în care întâlnirea cu moartea se întâmplă extrem de rar. Confreriile de războinici fotbalişti îşi dispută supremaţia eroică pe terenul de fotbal, fiind aclamate de mulţimile înnebunite şi încinse emoţional, la fel ca în vremea luptelor între gladiatori. Jucătorii au o vestimentaţie specifică, ce îi consacră ritualic cu statutul de luptători cu balonul la picior. Şi suporterii fac parte din respectivele confrerii marţiale, jucătorii fiind eroii mitici adulaţi (doar când sunt invingători, când pierd sunt huiduiţi şi înjuraţi ca nişte antieroi dezonoraţi). Există mai multe niveluri ale ataşamentului faţă de o echipă-confrerie, pe lângă suporterii oficiali, mai sunt cei fervenţi care vin pe stadion de fiecare dată la meciurile echipei preferate, dar şi cei care rămân nemişcaţi în faţa televizorului, urmărind din confortul propriei case aventurile echipei preferate.

Înaintea meciului suporterii se îmbracă şi se vopsesc pe faţă în culorile clubului preferat, având chiar şi steaguri alături. În societăţile tradiţionale obiceiul de a se vopsi pe faţă înaintea unui război era ceva obişnuit, obiceiul simbolizând o modificare ritualică a propriei fiinţe, asumarea arhetipului eroului mitic, personalitatea profană a omului trecând în plan secund, modificarea fizionomiei chipului, de către masca cromatică, implica o transfigurare interioară[1]. Nu mai putem vorbi de modificări interioare în cazul suporterului superficial de astăzi, ci doar de o analogie pur formală. Steagul sau imaginea heraldică a unei comunităţi semnifică, într-un mod simbolic, realitatea şi istoria ei. Fiecare echipă de fotbal are un blazon şi nişte culori specifice, pe care suporterii şi le pictează pe faţă, sau adoptă o vestimentaţie analoagă lor din punct de vedere cromatic.

Fiecare meci mai important este un prilej pentru grupurile de suporteri să se încaiere pe stadion sau în afara lui, în paralel sau ulterior luptei de pe stadion dintre jucători. De multe ori un meci este doar un pretext pentru încăierarea dintre suporteri. Conflictele se soldează de multe ori cu devastări de bunuri sau cu victime. În vremurile de demult, războiul avea un sens religios sau de alt ordin, ce depăşea simpla afirmare gregară a animalităţii mulţimilor. În conflictele cu pretext fotbalistic, gloatele îşi afirmă ceea ce au mai barbar şi animalic în ele. Urletele, înjurăturile şi tropăielile spectatorilor din tribune scot la suprafaţă tot ceea ce este mai vulgar şi mai derizoriu în fiinţa umană.

Sensul experienţelor arhetipale presupune, pe de-o parte, dezvoltarea şi maturizarea conştiinţei, ieşirea din orizontul animalităţii şi dezvoltarea propriei specificităţi umane[2], iar pe de altă parte, depăşirea umanului şi accesarea straturilor superioare ale realului. Omul contemporan se foloseşte de fenomenul fotbalistic pentru a-şi exacerba stupizenia şi barbaria interioară, dus de valul mulţimilor nestăpânite[3]. Imaginarul marţial fotbalistic este asimilat de către conştiinţa omului simplu, la pachet cu dezvoltarea unui comportament şi a unei atitudini subumane, de animal ce se supune orbeşte spiritului turmei, ce nu mai ţine cont de nimic, cu excepţia exprimării propriilor pulsiuni violente şi aleatorii.

Evenimentele fotbalistice consumă energia arhetipal-marţială a oamenilor. Această energie de luptă şi opunere faţă de o alteritate, se pierde într-un mod inutil, ea nemaidirecţionându-se către evenimentele sociale sau istorice care hotărăsc destinul cetăţenilor unui sistem politico-social. Pilonii de susţinere ai sistemului politico-social, în interiorul căruia se desfăşoară furtuna din paharul fotbalistic, sunt în siguranţă, mulţimile nu se mai răscoală împotriva sistemului, având alte obsesii, rupte de realitate şi de istorie. Sistemele politice, direcţionând spiritul violent al populaţiilor către activităţi sportive şi divertisment, îşi securizează astfel poziţia supremă în societate, energia necesară pentru contestarea lor este direcţionată în alte părţi. Mulţimile nu mai fac istorie, ci doar manifestaţii explozive premeditate şi întreţinute de sistem.

Un meci tensionat produce întotdeauna un impact deosebit la nivelul simţurilor. Urletele mulţimilor, vibraţiile pe care le produc prin tropăit sau prin alt mod, se repercutează înzecit asupra ansamblului fizic al stadionului zguduindu-l din temelii. Stadionul plin de oameni se cutremură ca într-un cataclism. Astfel omul simplu ce trăieşte o viaţă inutilă şi banală are impresia că participă la ceva măreţ, ce îl salvează de mediul său de viaţă plictisitor. Ceea ce este foarte spectaculos în lumea asta şi poate seduce conştiinţa impunându-se în faţa ei într-un mod dinamic şi intens, poate foarte uşor crea iluzia propriei importanţe şi măreţii. Minţile simple sunt uşor de sedus de tot ceea ce este zgomotos şi strălucitor. Într-o lume cotidiană în care nu se mai întâmplă nimic, şi totul este învăluit într-un infern al plictiselii, tot ceea ce sparge acest spleen este salutat ca salvator. Stadioanele de fotbal sunt ca nişte arene fabuloase, în care nişte pseudotitani se luptă pentru supremaţie asupra bucăţii de cauciuc umplute cu aer.


[1] -mai cunoscut e cazul celţilor care se vopseau pe faţă cu albastru înaintea unei bătălii (vezi filmul Braveheart).

[2] -vezi psihologia abisală jungiană

[3] -critica mea priveşte domeniul fotbalistic aşa cum s-a manifestat mai ales în ultimele doua decenii, şi mai puţin în deceniile de dinainte, când sportivitatea şi bunul simţ mai aveau o anumită valoare, în ziua de azi obsesia banilor şi mediatizarea sălbatică au transformat fotbalul într-un fenomen ce exacerbează în om pulsiunile care îl apropie mai mult de dobitoace decât de ceea ce reprezintă faptul de a fi om.

(revista Verso nr. 72, 1-15 noiembrie 2009).

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: