Tehnologia ecranului, spaţiul imaginar şi comunicarea

 Ecranul este poate cea mai importantă invenţie din perioada modernităţii târzii, dacă ne gândim la impactul pe care l-a avut asupra vieţii interioare a omului. Tehnologia ecranului a modificat raportul conştiinţei cu realitatea, dar şi felul cum imaginarul construieşte imaginile. Apariţia şi universalizarea cărţilor a dus la atrofierea parţială a memoriei, dar în schimb a dus la dezvoltarea gândirii abstracte. În vremuri de demult anumiţi oameni aveau o memorie legendară, diverşi rapsozi şi poeţi puteau memora o cantitate imensă de poeme. Ulterior, cartea sa dezvoltat ca un receptacol extern pentru memorie.

În epoca contemporană, ecranul a devenit un receptacol exterior al imaginarului, iar folosirea exagerată a acestuia, mai ales în epoca internetului, a dus la scăderea capacităţii imaginarului de a genera structuri imagologice noi, autonome faţă de cele date de natură, dar şi la scăderea capacităţii abstracte a intelectului[1]. Raportul dintre imaginile generate de facultatea imaginară şi cele doar reproduse de el este din ce în ce mai dezechilibrat în favoarea reproducerii.

În epoci mai vechi, conţinuturile arhetipale ale inconştientului se exprimau prin diverse forme cultural-istorice, care limitau variabilitatea extremă a posibilităţilor formale de actualizare a arhetipurilor, ca reprezentări în conştiinţă. Fiecare simbol universal se manifesta printr-un stil specific unei epoci sau tradiţii, care îl particulariza, fără ai ştirbi esenţa universală. Stilurile culturale nu fixau, decât relativ, tipuri figurative prin care simbolurile se manifestau în viaţa interioară a omului. Arta cultică avea un rol mai mult călăuzitor sau coordonator pentru viaţa simbolică a spiritului, datorită lipsei de elaborare figurativă, sugerându-i structuri formale care să medieze prezenţa arhetipurilor în conştiinţă. Structurile formale ale simbolurilor sacre nu epuizau cantitativ viaţa imaginară a omului vechi. Acestea dezvoltau dimensiunea contemplativă, care ducea la generarea de structuri imagologice complexe, ca un dans al imaginarului, care îl apropiau pe om de nivelurile profunde ale realului.

În prezent, ecranul este omniprezent în viaţa omului, lucru care a dus la dependenţa acestuia de imaginile date. S-a dezvoltat astfel un totalitarism al datului imagologic exterior, în faţa autonomiei creative a imaginarului. Aceasta a dus la sărăcirea diversităţii formale a materialului generat de facultatea imaginarului. Structurile formale contemporane prin care se manifestă materialul arhetipal, au devenit cvasiuniversale, lucru care a dus, pe de-o parte, la o posibilitate de comunicare cantitativă şi informaţională dintre oameni nemaiîntâlnită până acum, iar pe de altă parte la mecanizarea imaginarului. Diverse structuri imagologice formale au fost impuse în imaginarul global al umanităţii datorită tehnologiilor de comunicare rapidă şi directă. Imaginile pe care le vedem azi sunt extrem de elaborate şi de complexe din punct de vedere formal, nemailăsând imaginarului să participe cu un aport personal original[2].

Giovanni Sartori se înşela când spunea că omenirea, după ce a depăşit epoca logocentrismului, se va întoarce la lumea imaginilor. În realitate nu este vorba de o întoarcere ciclică la un acelaşi, ci de o reîntâlnire cu imaginea într-un alt mod, aceasta modificându-şi conţinutului ca realitate mediatoare. Imaginile pe care le contemplă omul contemporan nu mai trimit dincolo de ele, nu mai mediază relaţia omului cu realităţile inefabile, aşa cum o făceau simbolurile în societăţile tradiţionale, ci sunt autosuficiente, lăsând conştiinţa prizonieră lumii concrete. Omul nu mai înţelege altceva decât ce se vede, decât realităţile dinamice şi concrete, care îl scot din astenia cotidiană prin jocul spectaculos al formelor goale. El nu mai procesează realitatea dată printr-un limbaj conceptual sau simbolic, ca să se ridice astfel deasupra ei şi să îi pătrundă sensul, ci este un martor mecanic, şi instinctual al ei, fiind pierdut pe suprafaţa ei orizontală.

Intensificarea folosirii calculatorul a modificat raportul cu realitatea exterioară. Scade cu timpul contactul cu aceasta în favoarea celei virtuale. Ecranul calculatorului devine un mediator, din ce în ce mai complex, între conştiinţă şi lumea concretă. Ecranul semnifică realitatea într-un mod indirect şi abreviat. Conştiinţa încearcă să reconstruiască realitatea, ce îi este dată doar formal şi abreviat de către ecran, în conştiinţă prin diverse imagini, sugerate de structurile virtuale ale ecranului, care o fac să fie aproape. Realitatea este din ce în ce mai mult proiectată în imaginar. Aceste simulacre înlocuiesc realitatea concretă şi organică. Messengerul este un bun exemplu. Stai nopţile în faţa calculatorului, cu lista de messenger pe ecran, vorbind cu diverşi oameni a căror realitate este construită într-un mod virtual în minte, astfel nu te mai simţi singur, dar nici nu mai simţi nevoia imediată a unei comunicări nemediate de calculator. Existenţa virtuală a celorlalţi conţine iluzia unei prezenţe ce te-ar scoate din singurătate. Simţi o comunicare cu lumea proiectată în interiorul minţii tale. Calculatorul este întreaga ta lume, acolo sunt prietenii tăi, pasiunile tale, toată lumea ta, de ce ai mai avea nevoie de altceva?

Lumea proiectată mental este accesată de fiecare dată când comunici pe calculator, şi îţi poate da iluzia efemeră a unei lumi complete, în care eşti singur doar fizic, nu şi mental. Activităţile pe care le dezvoltă spaţiul mental sunt din ce în ce mai rupte de realitatea fizică a corporalităţii. Dependenţa de lumea virtuală duce la destructurarea personalităţii ca entitate centrată şi echilibrată[3], sau îi împiedică formarea, anemiindu-se astfel relaţia conştiinţei cu corporalitatea.

Comunicăm din ce în ce mai mult în spaţiul virtual, astfel că raportul intersubiectiv concret îşi pierde din importanţă. Intensitatea emoţională a contactului real dintre două priviri, contemplarea prezenţei corporale a celuilalt, sunt înlocuite cu schimbul de informaţie virtuală şi impersonală. Comunicarea dintre oameni a devenit din ce în ce mai impersonală, conştiinţa comportându-se din ce în ce mai asemănător unui calculator care procesează date. E interesant de observat situaţia Japoniei, societatea cea mai evoluată tehnologic, în care s-au dezvoltat generaţii de tineri apatici şi depresivi, care trăiesc mare parte a timpului în faţa computerului, izolându-se social de lume. Intensitatea experienţei organice şi nemijlocite a vieţii, dar şi capacitatea de a contempla şi a înţelege sensul lucrurilor ce ne înconjoară, a fost înlocuită cu procesarea extensivă a unei cantităţi din ce în ce mai mare de reprezentări date de ecrane.

Spaţiul imaginar, îşi dezvoltă o autonomie schizofrenică faţă de existenţa concretă a corporalităţii, a cărei prezenţă în conştiinţă scade în intensitate, dar şi faţă de viaţa reală în general[4]. Paradoxal, acest imaginar autonom devine din ce în ce mai dependent de imaginile date de tehnologia ecranului, atrofiindu-şi capacitatea de generare autonomă de structuri formale imagologice. Această izolare în spaţiul virtual poate duce la pierderea perspectivei asupra ansamblului organic al vieţii, şi astfel a posibilităţii de a înţelege straturi mai profunde ale realului.


[1]Vezi Giovanni Sartori – Homo Videns, Ed. Humanitas, 2006, şi Virgiliu Gheorghe – Efectele televiziunii asupra minţii umane, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2006.

[2] Nu încercăm să criticăm tehnologia propriu-zis, ci folosirea maladivă şi obsesivă a ei, nu considerăm că tehnologia ar fi ceva malefic în sine (pe lângă valoarea practică pozitivă e destul să amintim apariţia artei filmului, ca argumente în favoarea ei), ci malefic e doar felul lipsit de discernământ în care o folosim.

[3] Conceptele sunt folosite în sens jungian

[4] E destul să ne aducem aminte de celebrii – datorită filmelor cu adolescenţi – tocilari informaticieni, timizi şi mizantropi, cu un limbaj corporal patetic şi dezechilibrat (aceasta mai ales datorită slabului control pe care conştiinţa îl are asupra funcţionării mecanice, dar şi sociale a corpului)

(revista Verso nr. 74-75, 1-31 decembrie 2009)

Anunțuri

2 comentarii

  1. anna thomas said,

    Februarie 8, 2010 la 1:13 pm

    Psihopedagog, Teolog-Rom-Catolic, drd Comunicare Umana si Biblica, sunt interesata de comunicare, de procesul socio-cultural educational.
    Multumesc. Toate cele bune!

  2. Iunie 30, 2010 la 9:38 pm

    Foarte complet articol. Sunt curios cum or sa fie pensionarii anului 2100!


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: