Tehnologia ecranului şi responsabilitatea vieţii

Westworld (1973), r. Michael Crichton

Michael Crichton debutează pe marele ecran, ca şi regizor, cu producţia Westworld, un film SF care interoghează asupra raporturilor omului cu tehnologia. Problemele implicate de film pot fi extrapolate asupra domeniului mai divers şi mai vast al vieţii umane în general, aşa cum se prezintă ea la limita între milenii, dar în special asupra fenomenului divertismentului şi modului în care prezenţa tehnologiei l-a transformat în mare parte.

Acţiunea filmului se petrece în viitorul apropiat, într-un parc de distracţii total diferit de ceea ce cunoaşte prezentul nostru. Parcul se numeşte Delos şi constă în 3 zone numite WestWorld, MedievalWorld şi RomanWorld. Fiecare zonă încearcă să reproducă, cu o acurateţe cât mai mare, cele trei perioade importante din istoria occidentului, personajele ce populează aceste lumi fiind roboţi programaţi cu anumite comportamente.

Doi oameni înstăriţi, John Blane şi Peter Martin, vizitează lumea vestului pentru a-şi petrece concediul într-un decor mai exotic. Cea mai spectaculoasă prezenţă a „vestului” e un pistolar ce îi provoacă pe vizitatori pentru a se duela cu ei, el fiind programat să nu tragă niciodată primul.

La un moment dat, tehnicienii parcului încep să sesizeze defecţiuni ale roboţilor. În ciuda reparaţiilor, aceştia scapă încetul cu încetul de sub controlul inginerilor. Defecţiunile se împrăştie ca un virus în toate cele trei zone ale parcului[1]. Roboţii devin imprevizibili, pistolarul omorându-l pe John, iar prietenul său Peter fuge să îşi scape viaţa. În cele din urmă, acesta reuşeşte să distrugă robotul pistolar, fiind marcat de experienţa terifiantă a incidentului.

În rolul pistolarului robot, Crichton l-a ales nu întâmplător pe Yul Brynner. Acesta reeditează imaginea personajului său din clasicul The Magnificent Seven. Brynner este imaginea clasică a eroului sau, după caz, a răufăcătorului de pe marile ecrane, cu care telespectatorul se identifică sau se luptă la nivelul imaginarului.

Westworld este o lecţie pe care telespectatorul ar putea să o primească, aducându-i aminte de confuzia pe care el o face între realitatea adevărată asupra căreia se acţionează, şi care la rândul ei reacţionează, pe de-o parte, şi realitatea simulată de dragul divertismentului asupra căreia doar se acţionează după bunul plac, pe de altă parte. Omul contemporan doreşte să experimenteze cât mai mult din ceea ce se cheamă viaţă, de multe ori fără repercusiunile pe care acest lucru îl implică.

Ecranul a dezvoltat în imaginarul uman o nouă lume unde poţi experimenta şi trăi orice, până şi cele mai tenebroase dorinţe şi pulsiuni se pot actualiza, fără a simţi fiorul ruşinii, sau al spaimei resimţirii unei responsabilităţi uriaşe. Aceste experienţe nu au intensitatea şi completitudinea celor reale dar au avantajul unei diversităţi şi cantităţi uriaşe. Poţi fi orice, şi poţi face orice, atâta timp cât nu trebuie să îţi asumi responsibilitatea pentru situaţiile asumate.

Datorită reproducerii din ce în ce mai elaborate a realităţii fizice, operată de tehnologie, divertismentul a devenit din ce în ce mai mult o evadare din realitatea dată natural. Fenomen înţeles ca o fugă dintr-o lume ce pare plictisitoare şi banală, datorită faptului că ceea ce are de oferit tehnologia este din ce în ce mai incitant mai ales vizual şi senzitiv. Natura a pierdut în faţa lumii artificiale, seducţia ei fiind mult mai implicită şi mai puţin evidentă. În faţa lumii artificiale omul se simte stăpân absolut, ca un fel de zeu virtual ce îşi guvernează propriul tărâm. El se simte în siguranţă aici, departe de dramele vieţii.

Structurile mitologice implicate de naraţiunile filmelor, ale jocurilor de pe calculator, sau ale altor tipuri de divertisment asemănătoare, nu mai au impactul asupra conştiinţei pe care îl avea mitul trăit pe viu de oamenii din societăţile tradiţionale. Putem lua ca exemplu ceremoniile de maturizare din perioada adolescenţei, ce aveau un impact cataclismic asupra conştiinţei, distrugând vechile structuri ale psihologiei infantile, înlocuindu-le cu cele ale maturităţii. În ziua de azi maturizarea se produce treptat şi de multe ori extrem de anevoios (în unele cazuri ea nu se finalizează niciodată). Duritatea vieţii nu mai este asumată frontal ci doar gustată câte puţin, de multe ori în cadre organizate şi securizate.

Experimentarea unor fenomene de viaţă, bune sau rele la o intensitate şi complexitate mai substanţială pot dezvolta structurile psihice (dar nu întotdeauna, pentru că ceea ce nu te omoară nu te face întotdeauna mai puternic). Asumarea vieţii într-un mod anemic, şi chiar pasager, lasă psihicul neformat şi imatur. Viaţa este mai mult frunzărită, citită pe diagonală. Oamenii caută din ce în ce mai mult senzaţii tari şi experienţe inedite, dar care sunt din ce în ce mai puţin complete existenţial. Obsesia patologică a cantităţii domină toate segmentele vieţii.

Astăzi suntem eroi în lumea virtuală, ne căsătorim cu persoane virtuale şi avem satisfacţii virtuale, totul la o intensitate destul de scăzută dacă luăm în considerare faptul că acestea sunt experienţe parţiale ale realităţii, propria corporalitate este de multe ori absentă din cadrul lor, aceste experienţe fiind mijlocite mai mult de către imaginar, de unde şi astenia tinerilor din ziua de azi[2], mulţi dintre ei dependenţi din această cauză de adrenalină şi spectacoluri extreme (uneori destul de aproape de natură, vezi cazul sporturilor extreme unde se încearcă o restaurare a dramatismului real al vieţii, prin diverse practici riscante şi spectaculoase).

Puţini sunt cei care mai doresc să experimenteze fiorul riscului asumat, mai degrabă este dorit spectacolul războaielor virtuale, spectaculoase doar la nivelul „epidermei” conştiinţei.

Personajul lui Yul Brynner reacţionează, şi îl obligă pe spectator sau telespectator să devină responsabil de actele sale, nemaipermiţându-i să trişeze, bifând experimenţial evenimente neasumate până la capăt. Îl obligă să ia seama de natură şi de ceilalţi, natura fiind o realitate autonomă, nefiind dependentă de voinţa umană (după cum am văzut nici chiar realitatea artificială nu este întotdeauna în totalul control uman).

Ironia face ca vacanţa pe care şi-a dorit-o Peter Martin, să fie un impact frontal cu o realitate dură şi autentică, care l-a transformat într-un erou autentic şi real.


[1] Putem vorbi de prima menţionare, într-un film, a noţiunii de virus informatic, cu mult timp înainte ca acesta să existe în realitate.

[2] Vezi textul meu Tehnologia ecranului, spaţiul imaginar şi comunicarea din Verso nr. 74-75, dec. 2009.

(revista Verso nr.76-77, 1-31 ianuarie 2010)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: