Două scurt-metraje câştigătoare la San Remo

Five – 2009

Scurt-metrajul Five, cu care debutează regizorul Adrian Mureşan şi trupa lui de studenţi şi elevi „Audienţă generală”, interoghează asupra problemei războiului şi a relaţiei sale cu conştiinţa inocentă a copiilor. Copiii sunt victimele cele mai tragice ale presiunii istoriei asupra existenţei umane. Inocenţa este incompatibilă cu măreţia absurdă a cataclismelor istorice, în special conflictele armate.

Filmul începe cu scene ale liniştii familiale, structuri de siguranţă în cadrul cărora se poate dezvolta natural spiritul în mare parte virtual de determinaţii al copiilor. În lumea contemporană

majoritatea oamenilor nu mai participă activ şi nemijlocit la istorie, ei sunt mai degrabă martorii ce privesc istoria mijlocit de ecranul televizorului. Ecranul realizează contactul nostru cu istoria, pe care o trăim mai ales ca un joc al imaginarului. Nu mai vedem sânge şi nu mai simţim durere în trup. Scena în care un copil se răneşte la deget arată ce mici sunt dramele celor ce trăiesc în cadrul unor structuri politico-economice care îi securizează în faţa acţiunii unei logici ce se află dincolo de capacitatea de înţelegere a celor mici, a logicii infernale a istoriei. Dar nici aceste structuri nu au autonomie totală faţă de ea.

Textul filmic se desfăşoară pe trei segmente. Primul este cel al liniştii familiale în care copilul priveşte cu mirare şi puţin speriat istoria la televizor. Al doilea segment aduce istoria în viaţa acestor tineri, zguduind aşezarea lor liniştită cu bombardamente şi împuşcături, un copil este omorât… Astfel inocentul pătrunde în istorie înspăimântat şi năucit de această schimbare care îl scoate din lumea lui infantilă şi feerică.

Al treilea segment îi aruncă pe cei tineri în alt spaţiu, în plin război desfăşurat în fâşia Gaza, unul din punctele nevralgice şi tulburătoare ale lumii contemporane. Copiii fug să se ascundă, fiind încolţiţi din toate părţile de o lume care îi ignoră şi care le sfidează dreptul la existenţă. Ei formează o comunitate a celor ce sfidează ticăloşia istoriei, supravieţuind într-o comuniune a iubirii.

Coffee with love – 2010

Al doilea scurt-metraj realizat de Adrian Mureşan presupune o evoluţie faţă de prima creaţie, mai ales la nivelul structurilor formale. Montajul este mai bine închegat, personajele se individualizează mai mult[1], faţă de primul film unde principiul colectiv prima. Naraţiunea este mai complexă dar de această dată punându-se accentul pe dimensiunea arhetipală a imaginilor. Primul film era mai semnificativ din punct de vedere ideatic. Coffee with love pune accentul pe imagini cu valoare simbolică.

Filmul atinge problema existenţei răului în lume sub diversele sale forme, dar şi cea a ruperii limitei dintre lumea de aici şi cea de dincolo. Prima secvenţă prezintă un spital de nebuni, populat de spirite care şi-au pierdut echilibrul şi sensul existenţial. Ulterior se trece la prezentarea unei familii cu viaţa sa casnică destul de rece şi monotonă. El este un om ursuz şi răutăcios, ea este dominată de coşmaruri, al căror personaj principal este un analog al demonului Bob din Twin Peaks-ul lui David Lynch[2]. Răul se manifestă în film pe două niveluri, cel oniric populat de acest personaj terifiant, şi cel real unde există un pericol obiectiv, încercarea partenerului de a o otrăvi. Coşmarurile au şi un rol pozitiv, prezenţa fetiţei cu lumânarea o pune în gardă asupra pericolului care o pândeşte, lumânarea reprezentând apariţia luminii în lumea întunericului, la fel ca şi scena cu fata ce cântă la pian. Citatul din Iezechiel „Ei vor căuta pacea, dar nu o vor găsi” dă un aparent sens sumbru destinului personajului feminin. Ea se chinuie hăituită de coşmaruri, neînţelegând ce i se întâmplă.

Poştaşul ce apare la uşă este un fel de vameş către „dincolo”. Ea îşi dă seama că soţul vrea să îi dea o cafea cu otravă. Astfel se trezeşte la realitate, dar într-o tristă singurătate. Singura care o poate scăpa din starea deznădejdii este sora sa. Ea este cafeaua dragostei ce o trezeşte din coşmarul singurătăţii şi a tenebrelor. Nu se va alătura nebunilor prizonieri ai lumii infernale. Comuniunea întru iubire o aduce către lumină.


[1] – de remarcat jocul destul de bun făcut de tinerele talente Alexandra Duşa şi Cosmin Gherman.

[2] – se resimte o puternică influenţă a celebrului regizor, pe lângă personajul negativ mai apare simbolul draperiei roşii ca hotar între lumi, dar şi coloana sonoră ce preia pasaje din melodiile lui Angelo Badalamenti aducând aminte de atmosfera din Twin Peaks.

(Revista Verso, nr. 83, 16-30 aprilie 2010).

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: