Fenomenul TIFF – 2010

Festivalul ca fenomen arhetipal

Experienţa, destul de spectaculoasă, a Festivalului Internaţional de Film Transilvania m-a făcut să mă gândesc la problema festivalului în genere, un fenomen ce şi-a schimbat prea puţin straiele de-a lungul timpului. Festivalul este o moştenire culturală, dar şi socială a unor vremuri imemoriale, când conţinutul său era pur religios.

Acest eveniment avea rolul de a actualiza evenimente sau acţiuni mitologice săvârşite iniţial în illo tempore, în vremurile Începutului. Ele actualizau momente din acel timp primordial, astfel că între timpul actualizării şi restul timpului profan se producea o totală rupere de nivel ontologică. Timpul actualizării era pătruns de conţinutul altui timp, ce scapă istoriei efemere. Se actualiza un Acelaşi, transcendent istoriei ireversibile, astfel anulând-o.

Toate sărbătorile şi festivalurile carnavaliere din vremea istorică mai recentă păstrează structural amintirea sărbătorilor orgiastice semnificatoare ale Haosului ce se desfăşurau înaintea anului nou, când se realiza din nou într-un mod ritualic, Cosmogonia. Conţinutul religios s-a pierdut mai mult sau mai puţin, fiind înlocuit de fenomene culturale sau de divertisment, contaminate de ireversibilitatea istoriei. Astfel, particularitatea timpului istoric îşi face simţită prezenţa din ce în ce mai mult, în experienţa interioară a festivalului. Festivalul ciclic nu mai reactualizează un Acelaşi, ci o combinaţie între realităţi ciclice necesare şi contingenţe istorice.

Cu timpul, dimensiunea religioasă a festivalurilor s-a pierdut de tot. Ceea ce a rămas ciclic în ele este structura formală. Ceremoniile Saturnaliilor din Roma antică, carnavalurile veneţiene şi un festival contemporan de muzică, de exemplu, au consistente analogii structurale.  Ele reprezintă momente ale extazului care dizolvă reguli şi limite, un haos al bucuriei şi a experienţei plenare a vieţii şi senzualităţii. Ciclicitatea festivalieră nu mai rupe timpul profan în două şi  nu mai anulează istoria produsă până în acel moment. Ruperea de nivel se produce pe straturi mai puţin profunde ale realului, cum ar fi cel social, politic sau al culturii profane, planuri intraistorice. Lipsa conţinutului sacru face ca ruperea de nivel să nu mai fie de ordin ontologic, astfel nemiaputându-se reface legătura cu azurul cerului transistoric. Doar dimensiunea formal-arhetipală mai rezistă istoriei.

Festivalurile de film sunt un derivat al festivalurilor culturale sau de artă, păstrând aceleaşi structuri formale. În cele zece zile de desfăşurare a lui timpul se schimbă, se metamorfozează, fiind saturat de entuziasmul – mult mai domestic decât în cazul evenimentelor de gen arhaice – al oamenilor contemporani. Se produce o rupere de nivel între banalitatea cotidiană a oraşului şi emoţia şi entuziasmul produs de festival.

Cinefilii trăiesc mai intens viaţa pentru zece zile, dar important e şi că o fac împreună, ca într-o comuniune a celor pasionaţi de/sau implicaţi în arta filmului. Festivalul de film nu reactualizează ciclic un Acelaşi, decât numai formal. În fiecare an filmele sunt altele, conţinutul festivalului fiind un produs al istoriei fiecărui an. Acest conţinut este articulat în anumite structuri ce se repetă anual, de ordin imaginar, emoţional dar şi social. Comuniunea socială, entuziasmul uneori destul de intens al spectatorilor, modificarea temporară a vieţii sociale (implicit şi economice) a urbei, dislocarea participanţilor la festival din normalitatea vieţii lor de zi cu zi, sunt o parte dintre elementele ce se repetă ciclic, autonom în raport cu metamorfoza istorică treptată a conţinuturilor de vizionat ale festivalului.

Un alt fenomen interesant cu rezonanţe arhetipale, desfăşurat în timpul unui festival de film, este şi vizionarea unor filme foarte vechi sau premierea unor personalităţi a lumii filmului ajunşi la o vârstă înaintată. Filmele vechi, din perioada de început a cinematografiei, sunt privite cu o anumită fascinaţie nostalgică, produsă de fenomenul vechimii lor. Lumière, Méliès, Griffith, Eisenstein, Murnau sunt strămoşii fondatori şi legendari ai filmului, primele filme ale lui Lumiere sunt ca o ieşire cosmogonică din Neant, la un moment dat imaginile au început să se mişte şi să trăiască pe ecran. Ei au creat o artă nouă şi o nouă lume, în care să danseze imaginarul uman. Personalităţile în etate ce primesc diferite distincţii sunt eroii legendari ai acestei arte, ei au dus-o pe culmi cu genialitatea şi efortul lor.

TIFFul ca festival

Ediţia din acest an al Festivalului Transilvan de Film a propus o gamă destul de eterogenă de filme şi sub unghi valoric dar şi sub cel al temelor abordate. Cantitatea filmelor fiind enormă, lucru care a dus la înmulţirea locurilor de vizionare, în contextul în care festivalul nu s-a dezvoltat temporal. Organizarea, cu unele excepţii, a fost impecabilă, TIFFul pe an ce trece respiră din ce în ce mai mult aerul unui festival de talie internaţională. Extinderea spaţială a festivalului, înglobând mai multe săli de vizionare a fost uneori binevenită (cazul sălilor din Iulius Mall impecabil dotate atât din punctul de vedere al tehnicii dar şi din cel al confortului, sau proiecţiile din Piaţa Unirii, care au dat mai multă vizibilitate urbană dar şi socială festivalului, lăsând într-un mod plăcut impresia că centrul oraşului şi-a modificat temporar funcţiunea de zi cu zi), uneori neplăcută (cazul sălii de cinema încropită extrem de amatoreşte în cadrul barului Insomnia, la secţia de nefumători, un loc ce nu îţi putea da sentimentul că te afli într-o sală de cinema, ci mai ales într-un bâlci, cu oameni ce beau bere într-un spaţiu strâmt, ciudat decorat, pentru a vedea acolo un film; să sperăm că anul viitor organizatorii TIFFului vor alege alt bar pentru proiecţii sau nu vor mai alege deloc; frigul îndurat la vizionările în aer liber din curtea Echinox sau din Piaţa Unirii, unde păturile au ajutat prea puţin, dar imprevizibilitatea vremii este, până la un punct, o fatalitate).

Excepţiile de care aminteam sunt în primul rând de ordin tehnic (la filmul Erupţia proiecţia s-a întrerupt de patru ori datorită unor defecţiuni de sonorizare, iar la Pădurea spânzuraţilor a existat o întrerupere, datorată tot unor defecţiuni tehnice, de multe minute bune, dezarmantă pentru cei din sală). Mai pot menţiona, ca un fapt secundar, lipsa de bun simţ a celor angajaţi să stea la intrare la proiecţia de la castelul Bánffy, care ne-au pus pe reprezentanţii presei să stăm deoparte datorită unor motive doar de ei ştiute, când i-am întrebat că ce au de gând cu noi mi-au răspuns flegmatic, astfel că am pierdut începutul proiecţiei versiunii spaniole a filmului Dracula.

O bilă albă de moralitate pentru organizatorii festivalului, pentru că au renunţat la o posibilă sponsorizare din partea afaceriştilor dubioşi de la Gold Corporation, ce vor să distrugă Roşia Montana. Dezvoltarea şi elaborarea materială a unor evenimente ale TIFFului în spaţiul cotidian central al oraşului (mă refer în special la proiecţiile din Piaţa Unirii) e cu două tăişuri, pe de-o parte, creşte vizibilitatea şi impactul spectaculos, dar pe de altă parte, se poate asocia cu timpul unei atmosfere à la zilele berii ce aduce bâlciul cu mici şi burtoşi cu „merţane” în centrul cultural al oraşului.

Majoritatea filmelor fiind contemporane e uşor şi interesant de observat, cel puţin parţial, tendinţa tematică şi ideologică în filmul contemporan. Postmodernismul este din ce în ce mai prezent în imaginarul cinematografic. Se observă o predilecţie obsesivă spre banal, spre personaje comune, evenimente nesemnificative, realităţi periferice social dar şi istoric. Se caută profunzimea acolo unde ea nu este şi se sfârşeşte de multe ori în mocirla derizoriului, sau nu se mai caută deloc profunzimi şi substanţe, cineaştii înotând spectaculos şi inutil pe suprafaţa (ne)semnificantă a lumii contemporane. Se evită din ce în ce mai mult situaţia de exemplaritate, atât în cazul personalităţii personajelor dar şi în cea a acţiunii. Excepţia, exemplaritatea eroică, acţiunea cu rol de model repetitiv, sau chiar eroul care centrează acţiunea, uneori eterogenă a naraţiunii, în jurul personalităţii sale expresive şi puternice sunt considerate clişeistice, şi depăşite cultural-istoric, de către ignoranţa postmodernă, neomarxistă sau corectă politic ce nu are organ metafizic, arhetipal şi fantastic. Cinematografia postmodernă nu a inovat foarte mult la nivelul conţinuturilor ideatice ale filmelor, dar a schimbat multe la nivelul  structurilor formale narative sau de expresie tehnică, uneori pierzându-se în sport meşteşugăresc.

Prezenţa filmelor contemporane s-a combinat, într-un mod ingenios, cu proiecţia unor filme vechi, chiar foarte vechi, cum este proiecţia eveniment a Metropolisului. Experienţa proiecţiei unor filme cu muzică live, dar şi într-un decor legendar (castelul Bánffy), relevează modalităţi noi şi experimentale de a consuma cea de-a şaptea artă. Acompaniamentul live era un loc comun în epoca filmului mut, dar prezenţa acestuia în cazul unor filme sonore este mai rar întâlnită. Proiecţia unor filme într-un decor diferit de sala de cinema, dar care să participe emoţional şi imaginar la semnificaţiile exprimate de film, e un experiment interesant, mai puţin cunoscut. Semnificaţiilor date de materialul proiectat pe ecran, li se adaugă semnificaţiile transcendente lumii ecranului, ale scenografiei reale şi tridimensionale ce înconjoară ecranul. Dacă scenografia reală conţine structuri imagologice analoage temelor filmului, atunci semnificaţia acesteia se adaugă sintetic celor proiectate pe ecran, amplificând sentimentul de realitate pe care îl experimentează cel ce se identifică cu naraţiunea de pe ecran. Spaţiul în care se realizează proiecţia participă la lumea din interiorul filmului. Valoarea ritualică a vizionării unui film într-un decor foarte elaborat, ce amplifică semnificaţiile interioare filmului, este evidentă. Valoarea ritualică şi spaţial-simbolică a cinematografului exprimă ideea de film şi acţiunea ideală de al viziona. În cazul proiecţiei de la castelul Banffy avem o experienţă exterioară ecranului şi foarte vie a lumii nocturne şi gotice a lui Dracula, ce este iniţial doar interioară ecranului. Într-un cinema oarecare trăim doar experienţa funcţiunii generale şi exterioare ecranului, de a viziona filmul proiectat.

Felul cum spectatorul îşi percepe corporalitatea, în raport cu dansul propriului imaginar pătruns de film, este deosebit. La cinematograf sau în faţa televizorului corpul slăbeşte ca prezenţă în conştiinţă, pentru a lăsa loc imaginarului să trăiască filmul într-o lume paralelă celei a propriului corp. În cazul unei proiecţii în genul celei de la castelul Banffy, scenografia exterioară ecranului participă atât la lumea filmului, cât şi la lumea în care e fixată corporalitatea spectatorului. Astfel cel ce priveşte filmul se simte mai aproape de lumea revelată acolo, cu toată fiinţa lui. Experienţa filmului e trăită mai real, corpul participând şi el chiar dacă într-o măsură mult mai modestă decât imaginaţia.

Alt fenomen interesant, specific festivalurilor de film, este prezenţa la proiecţia unui film a realizatorilor, prezenţă care e dublată de discuţii înainte sau după vizionarea filmului. E fascinant, ca după două ore de film, să îi vezi în carne şi oase pe cei cu care te-ai identificat în timpul proiecţiei. Parcă filmul are un alt gust, te desparţi altfel de el.

Din oferta de filme 

Metropolis (1927) – regia Fritz Lang. Cel mai impresionant moment al festivalului a fost proiecţia eveniment a filmului Metropolis, premiera mondială a versiunii integrale, după ce a fost descoperit negativul versiunii originale în arhivele muzeului cinematografiei din Buenos Aires în urmă cu doi ani. Intersantă a fost şi muzica ce a acompaniat filmul, aparţinând compozitorului de muzică electronică Antonio Bras, un melanj de electro-industrial, dark wave, techno, goa, ambiental şi alte genuri. Am fost surprins să observ că muzica s-a potrivit ca o mănuşă peliculei, mai ales datorită temei şi imageriei futuriste a filmului. În alţi ani diverşi dj au acompaniat live alte filme mute, dar cu subiecte nonSF. Îmi aduc aminte de Independenţa României, film din 1912, prezentat la TIFF acum câţiva ani şi profanat de o stupidă muzică drum’n’base. Astfel accesul la lumea prezentată în film a fost aproape imposibil. Prezentarea unor filme mute cu muzică făcută de dj e un obicei contemporan, în general vulgar şi prostesc. Din fericire în cazul filmului Metropolis alăturarea a fost benefică. Puriştii autenticităţii ar spune că diferenţa de nivel între spiritul filmului şi cel al muzicii ar falsifica semnificaţia filmului ca fenomen artistic autonom, exprimând spiritul fantastic tehnologic şi artistic al anilor ’20. Parţial este adevărat, spiritul filmului se modifică, dar şi noua experienţă rezultată prin această sinteză, mai mult sau mai puţin forţată, este expresivă şi de-a dreptul hipnotică. Această sinteză e totuşi forţată, în contextul în care filmul dezvoltă o imagerie fantastic-tehnologică specifică revoluţiei industriale (în stadiile ei mature), iar muzica lui Antonio Bras s-a născut în spaţiul afectiv al lumii ce s-a construit după dezvoltarea revoluţiei electronico-informaţionale începută la mijlocul secolului XX. Oricum, filmul nu ar fi putut avea, la premiera din 1927, o coloană sonoră pe măsura imaginilor prezentate (dacă ne gândim că muzica electronică abstractă a lui Edgar Varèse va apare mult mai târziu). Un critic a făcut o gafă în Aperitiff, spunând că Metropolis ar fi primul film SF din istorie. Este inexact, primul SF a fost Le Voyage dans la lune a lui Georges Méliès din 1902, iar pentru anii ’20 e destul să amintesc de Aelita în regia lui Yakov Protazanov, realizat în 1924, care a influenţat Metropolisul în materie de decoruri.

Dracula (1931) – Tod Browning (versiunea engleză), Drácula – George Melford (versiunea spaniolă). Dracula englez a fost proiectat la Opera Română într-un decor saturat estetic, şi acompaniat live de o orchestră de cameră, cu o muzică simfonică repetitivă destul de expresivă. Versiunea spaniolă a fost proiectată la castelul Banffy, într-un decor gotic şi tenebros, cu lumini roşii ce ieşeau prin ferestrele fără geamuri ale castelului. O experienţă deosebită. Versiunea engleză e mai reuşită, mai ales datorită elementului de bază al filmului – Béla Lugosi, un actor inimitabil de o expresivitate deosebită, analogul său spaniol fiind penibil încercând să-l imite şi de multe ori comic. Muzica chitaristului american Gary Lucas, ce a însoţit live versiunea spaniolă, a dat o expresivitate deosebită filmului, emanând o atmosferă nocturnă hispanică foarte reuşită.

Transmission (2009) – Roland Vranik. Unul dintre cele mai semnificative filme ale festivalului, din punct de vedere al valorii ideatice, este Transmission, o distopie maghiară despre un viitor apropiat în care toate ecranele au încetat să funcţioneze, dintr-un motiv nespecificat în film. Astfel calculatorul şi televizorul ies brusc din viaţa omului. Filmul analizează într-un mod complex viaţa posttv a oamenilor, felul cum unii intră într-un fel de sevraj, simţind că nu mai au o viaţă, umblând ca nişte umbre prin lume. Se simte un gol în sufletul celor care trăiau mare parte din viaţă în televizor, fără această unealtă se simt pierduţi, nu mai au o identitate, unii încearcă să îşi resemnifice viaţa adaptându-se unei lumi monotone care nu te mai fascinează cu spectacolul imaginilor artificiale. Filmul e o realizare destul de modestă, chiar monotonă pe alocuri, dar impresionând prin problemele pe care le pune.

Portretul luptătorului la tinereţe (2010) – Constantin Popescu. Cea mai substanţială prezenţă românească la actuala ediţie a TIFFului, dar şi cel mai bun debut al cinematografiei româneşti al ultimilor ani. Un film diferit de tot ce se face acum în România, şi sperăm să fie  vârful de lance al unui grup de filme care să scoată cinematografia noastră din mlaştina realismului minimalist în care se îneacă. Filmul vorbeşte despre unul din grupurile de rezistenţă anticomunistă din munţi, în anii ’50, condusă de Ion Gavrilă Ogoranu. O pagină tragică de istorie, o saga eroică a unor oameni ce au luptat şi murit pentru libertate. Un film dinamic şi plin de vitalitate. Pelicula face parte dintr-o viitoare trilogie.

Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu (2010) – Andrei Ujică. Altă prezenţă românească substanţială la TIFF este acest (pseudo)documentar realizat prin montarea unor imagini de arhivă prezentând foarte expresiv momente importante din viaţa lui Ceauşescu. Dialogurile lipsesc, pentru că imaginile vorbesc de la sine. O istorie tăcută a unei epoci ce a stârnit uriaşe controverse în perioada postdecembristă.

Caravana cinematografică (2010) – Titus Muntean. O comedie savuroasă cu un subiect asemănător cu cel al Nunţii mute al lui Horaţiu Mălăele, dar de data asta vorbim de un film reuşit. Subiectul abordează într-un mod comic, şi pe alocuri dramatic, raporturile dintre comuniştii anilor ’50 şi lumea de la sate.

Copilăria lui Icar (2009) – Alex Iordăchescu. O coproducţie româno-elveţiană care poate fi considerat pe drept primul SF românesc. Un film care reia tema omului de ştiinţă faustic, într-o atmosferă ambientală şi hipnotică. Un film cerebral ce pune multe întrebări dezvoltării tehnologiei cu aplicaţii medicale.

Dintre celelalte filme româneşti prezente la TIFF amintim:

Francesca (2009), debutul mediocru în regie al lui Bobby Păunescu, despre subiectul la modă şi destul de convenţional al plecării românilor în Italia la muncă, dar Monica Bârlădeanu se descurcă destul de bine în rolul principal, nefiind doar încă un chip frumos pe ecran.

Eu când vreau să fluier, fluier (2010), al lui Florin Şerban, premiat la Berlin, un film bine realizat cu un actor principal expresiv, dar destul de slab din punct de vedere estetic, cu un sfârşit destul de exagerat şi ireal.

Cele trei filme ale marelui Liviu Ciulei: Erupţia (1957), Valurile Dunării (1964)şi Pădurea spânzuraţilor (1964), cu care ne-am adus aminte de o epocă de aur a filmului românesc.

Reconstituirea (1968), celebrul şi supralicitatul film al lui Lucian Pintilie, care nu este o capodoperă aşa cum este adesea lăudat (pe motive mai ales ideologice şi nu estetice), ci e un film doar bun.

Kapitalism – reţeta noastră secretă (2010), al lui Alexandru Solomon, un regizor mediocru, ajuns cunoscut datorită mediatizării, dar şi a promovării, în documentarele sale, a unor subiecte la modă. Ultimul său documentar se învârte în jurul subiectului, nefăcând prea multă lumină asupra lui.

The Shukar Collective Project (2010) – Matei Alexandru Mocanu. O peliculă mediocră despre o trupă de muzică eclectică ca gen, dar derizorie ca valoare. E păcat că documentaristica cu teme muzicale debutează în România cu asemenea subiect, în loc să dea atenţie unor trupe de valoare, care fac muzică în spaţiul contemporan românesc (Negură Bunget, Dordeduh) sau în vremuri mai vechi (Phoenix, Celelalte cuvinte, Octave).

Dintre filmele străine:

L’enfer d’Henri-Georges Clouzot (2009) – Ruxandra Medrea, Serge Bromberg. Un documentar liric şi fascinant despre un mare regizor francez ce a precedat noul val francez, despre care vorbeşte un alt documentar,

Deux de la vague (2009) – Emmanuel Laurent. care prezintă în ansamblu dar şi în profunzime evoluţia noului val francez, având în centru pe cei doi creatori ai săi François Truffaut şi Jean-Luc Godard, un documentar pentru cinefilii pasionaţi de istoria filmului.

Kapitalism: A Love Story (2009) interesantul ultim documentar al lui Michael Moore, destul de tăios şi obiectiv în critica asupra capitalismului american, dar pe alocuri destul de tributar, într-un mod prea subiectiv şi naiv, noului curent neomarxist.

Alt documentar interesant este Angst (2009), de Michie van Erp, o incursiune în lumea oamenilor cu probleme psihice din Olanda, arătând că societatea occidentală nu este atât de fericită pe cât ar părea, datorită bunăstării materiale. Filmul nu are happy-end…

La horde (2009) este un horror francez cu zombie, în regia lui Benjamin Rocher şi Yannick Dahan, dar puţin atipic faţă de filmele comune de gen. Începe ca un film sângeros cu mafioţi, în stilul celor din mediul american la modă în perioada recentă, dar pe parcurs îşi modifică brusc acţiunea. La horde e un film sângeros, destul de exagerat în unele scene, ceea ce mă face să mă gândesc la dezagregarea imaginarului horror în cinematografia occidentală. Filmele horror îşi pierd dimensiunea metafizică (în filmele americane aceasta e ţinută în viaţă doar de influenţele imaginarului horror nipon), nu mai fascinează, dar nici nu mai înfiorează cu mirajul unui „dincolo”. În schmb, încearcă să te oripileze cu orice preţ: cu mult sânge, cu oameni care urlă arşi de vii, tăiaţi în bucăţi, torturaţi într-un mod extrem, sau continuă direcţia temelor clasice (vampiri, vârcolaci, psihopaţi) dar care sunt prezentate într-un mod din ce în ce mai banal şi derizoriu.

Café Noir (2009) – Jung Sung-il. Un film coreean care dovedeşte că nu întotdeauna ecranizările asiatice ale unor teme literare europene reuşesc, un film care se vrea profund şi liric, dar care e banal şi monoton într-un mod extrem.

Amer (2009) – Helene Cattet, Bruno Forzani. Un experiment francez nereuşit, în care lipsesc imaginile de ansamblu ale mizanscenei, avem un montaj foarte dens cu schimbări rapide de imagini care arată frânturi din realitatea prezentată, încercând să releveze ansamblul acţiunii din frânturi de detalii. Diverse fantasme ale imaginarului se suprapun, însă devine supărătoare neputinţa spectatorului de a pătrunde, într-un mod real şi clar, în peisajele în care se desfăşoară acţiunea. Singura parte valoroasă este fragmentul horror de la început, destul de expresiv.

Film ist a Girl & a Gun (2009) – Gustav Deutsch. e un experiment austriac, un bricolaj care construieşte un montaj nou pornind de la imagini din filmele primelor decenii de cinema. Filmul revelează autonomia imaginii singulare, în raport cu ansamblul imaginilor combinate prin montaj. Imaginilor li se dă o altă semnificaţie, fiind îmbinate într-un montaj nou, imagini disparate dau o nouă coerenţă narativă. În prima parte, filmul conţine imagini frumoase şi momente lirice, dar în a doua parte devine vulgar şi char derizoriu, printr-un montaj paralel al alternării unor scene de sex cu scene de război.

House of Branching Love (2009), regizat de Mika, fratele lui Aki Kaurismaki, e o comedie uşoară, savuroasă în unele părţi, dar şi monotonă în altele.

Air Doll (2009) – Hirokazu Koreeda. Un film japonez ce se vrea o critică socială a transformării omului în produs de folosinţă, în societatea contemporană. Personajul principal este o păpuşă gonflabilă, care prinde viaţă şi încearcă să înţeleagă lumea oamenilor din jur. Ideea e interesantă, dar modul extrem de patetic prin care este pusă în imagini, face filmul puţin semnificativ.

Iar despre stupidul Trash Humpers (2009), de Harmony Korine, nu vă mai zic nimic, pentru că prezenţa unei asemenea pelicule la un festival de film este penibilă.

(revista Verso, nr. 84-85, mai-iunie, 2010).

Anunțuri

3 comentarii

  1. János Szántai said,

    Octombrie 18, 2010 la 2:27 pm

    M-am intalnit accidental cu articolul Dvs in revista Verso, e drept, acum doua zile, adica in octombrie. Am citit, de ce nu, ca inca o formulare a analizei subiective al unui festival de film. Am savurat introducerea (usor lunga ca expozitie) despre analogia festivalului de film cu carnavalul, respectiv actul ritual al sarbatorii arhaice. Am parcurs si restul textului, si nu ma pot abtine de anumite remarci.
    Proiectiile din barul Insomnia si Piata Libertatii. In ambele cazuri folositi cuvantul balci. Ma bucur. Sa nu uitam, unul dintre radacinile cinematografiei (pe langa fotografie, circ si teatru) este balciul. In cazul barului invocati amatorismul salei, unde oamenii beau bere si se uita la film. Daca bine imi aduc aminte, prima proiectie cinematografica din istoria filmului a avut loc pe 28 decembrie 1895, intr-unul din salile Cafe Grand din Paris. Nici nu doresc sa evoc toate actele de arta care au pornit din… crasme. Adevarat, se poate spune ca timpurile s-au cam schimbat, avem multiplexuri IMAX-uri si alte sali care se muleaza perfect la cerintele publicului de astazi. Si iata ca cultura vazuta ca un act elitist se intoarce in… crasme. Si nu numai in restul lumii, ci, vai doamne, si in Romania, in contextul evadarii culturii din institutiile canonizate de orice fel. Cat de bine sau rau este acesta, nu indraznesc sa enunt, doar constat faptul ca se intampla. Iar ceea ce priveste cazul concret, cred ca pana cand exista cerere (adica sala amatoriceasca s-a umplut la refuz cu ocazia fiecarei proiectii), as indemna organizatorii TIFF-ului, nu sa renunte, ba chiar sa caute mai multe catii „ciudate”, „declasate”, „proaste”, si as putea continua insiruirea atributelor negative.
    Ceea ce priveste proiectiile din Piata unirii, vorbiti de riscul „atmosferei à la zilele berii ce aduce bâlciul cu mici şi burtoşi cu „merţane” în centrul cultural”. In primul rand, sa ne amintim cui si unde au fost prezentate dramele lui Will Shakespeare pe vremuri, in afara de spatiile teatrale. Da, pe strada, for the mob. Adevarat, in epoca iacobita nu existau mertani. O, desigur, iarasi intervine timpul care trece, si timpurile care se schimba. Opiniea mea in aceasta privinta, cu tot respectul, este ca nu am reusit decat castrarea, muzeificarea si mumificarea culturii, retragand-o din spatiul care ii constituie temele, si varand-o in universitati, muzee (galeriile nu le amintesc, ca slava domnului, acolo exista multe exceptii), filarmonici, teatre si cinematografe. Nu vreau sa fiu exclusivist ca Dvs, si spun ca fiecare are locul, rangul si functia castigata sau recastigata prin traditie. Aceste „balciuri” reprezinta si ele o traditie, adevarat, uitata, chiar daca nu o recunoasteti. Si pana la urma, se poate spune orice, fenomenele acestea se autoformuleaza independent de orice discurs venit „de sus”, de la inaltimile sterile ale asa zisei culturi inalte.

    • mirceadiaconu said,

      Decembrie 30, 2010 la 4:14 pm

      Domnule Szantai mă bucur că v-a plăcut introducerea.
      În legătură cu remarcile d-voastră pot spune că sunt forţate şi puţin exagerate în raport cu ce am vrut eu să zic în text. Ceea ce semnifica bâlciul în epoca lui Shakespeare şi ceea ce semnifică în 2010 nu sunt lucruri chiar identice, realităţile se schimbă de-a lungul timpului, chiar dacă rămân la aceeaşi denumire. Iar Cafe Grand din Paris cu greu poate fi comparat cu banalul şi kitschosul Insomnia din 2010 (Insomnia este unul din barurile care au introdus scenografia tip kitsch în lumea mondenă a Clujului).
      Pe de altă parte eu am criticat Insomnia ca şi caz singular, şi nu crâşmele în genere (aici m-aţi interpretat într-un mod forţat greşit), spun la un moment dat „să sperăm că organizatorii TIFFului vor alege alt bar pt. proiecţii”, deci nu negam valoarea socială a promovării artei într-un astfel de spaţiu. Actualele proiecţii din Gambrinus Pub ale Cluj Movie Nights sunt o experienţă interesantă, care îmi dau sentimentul unei săli de cinema serioase, îmbinată inspirat cu funcţiunea de bar.
      În legătură cu analogia cu Shakespeare repet din nou că noţiunea de bâlci poate însemna multe. Pe de altă parte eu nu am negat valoarea manifestării culturii în spaţii deschise (urbanistic şi social), (din nou mă interpretaţi forţat), ci doar am menţionat riscurile de care trebuie să ne păzim, promovând în continuare aceste spaţii deschise.
      Cultura înaltă nu este sterilă, decât pentru cei care nu au pregătirea şi accesul necesar la ea (mă refer mai ales la cei care o confundă cu aşa zisa cultură pop sau cu divertismentul, în ziua de azi este un mare haos axiologic mai ales în mintea celor care lărgesc prea mult conceptul de cultură înglobând în el tot felul de lucruri derizorii şi de prost gust).
      Da, cultura trebuie adusă în stradă dar nu degradată şi „adaptată pt. spiritul străzii”, ci strada (şi spaţiile dechise social în general) trebuie să se ridice la nivelul ei.
      Dacă nu am avea un discurs venit „de sus”, care să sistematizeze într-un mod ierarhic valorile şi necesităţile noastre, atunci am trăi în anarhia capitalistă a cererii şi ofertei, situaţie care ar duce cu timpul la aculturaţie şi analfabetizarea societăţii (divertismentul şi gregaritatea ocupând ulterior tot spaţiul culturii).

  2. alexandra said,

    Octombrie 22, 2010 la 6:05 pm

    imi cam da de gandit sa consideri festivalul de film ca si o arta arhaica. O fi intr-o anumita masura arta, dar am anumite indoieli. Mi-au placut criticile tale referitoare la anumite pelicule, care nu merita un loc in cadrul festivalului de film. Dar eu consider vinovata mass media si televizorul pentru aceste pelicule penale, pentru ca le promoveaza. In cadrul unui festival de film, as aprecia daca ar fi mai multe pelicule romanesti, pentru ca de aceea se numeste Festivalul de film Transilvania. Sunt de acord cu tine in privinta limitarii peliculelor romanesti la realism, dar consider ca Romania nu dispune de fonduri pentru a produce si promova astfel de filme.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: