Eternul Robinson

Cast Away (2000) r. Robert Zemeckis

Chuck Noland este un angajat important al unei corporaţii internaţionale, ducându-şi viaţa călăuzit de programul şi planurile mediului de muncă. Relaţia cu iubita sa Kelly Frears are un rol secundar într-o existenţă robotizată şi dezumanizată de obsesia progresului comunicaţional şi economic. Crăciunul, sau alte evenimente ale vieţii personale, sunt consumate evenimenţial ignorându-se substanţa lor existenţială.

Cu toate acestea, Chuck Noland este mulţumit. Filmul începe cu o scenă a unei intersecţii prin care trece o maşină ce transportă colete, aparţinând corporaţiei la care acesta lucrează. Maşina trece lin şi sigur prin intersecţie, ştiind dinainte direcţia de mers. Noland se simte bine ca fiind o piesă oarecare într-un sistem economico-social, ce îl foloseşte doar pentru a funcţiona şi a se dezvolta în continuare, indiferent de viaţa personală sau intimă a oamenilor.

Crăciunul alături de familie este întrerupt, fiind nevoit să plece în Asia, în interes de serviciu. Datorită unei furtuni violente avionul se prăbuşeşte în ocean, iar Noland rămâne singurul supravieţuitor. Naufragiază astfel, pe o insulă pustie, nemaiavând posibilitatea comunicării cu cei de acasă. Personajul nostru devine eroul unei aventuri, independent de voinţa lui. El era iniţial o fiinţă pasivă, nefiind un căutător. Există în principal două tipuri de eroi[1], cei care merg premeditat spre împlinirea legendei personale, aceştia sunt căutătorii; iar ceilalţi sunt cei ce sunt chemaţi spre a parcurge un drum iniţiatic. Aceştia pornesc călătoria fără să ştie direcţia şi scopul drumului. Naufragiatul din filmul lui Zemeckis este un erou chemat. El experimentează într-un mod brutal şi nepremeditat ruptura de nivel dintre vechea lume familiară şi noua lume solitară a insulei care i-a impus statutul de erou.

Noland nu este un erou civilizator venit să aducă amprenta umanului într-un loc nemaiîntâlnit, ci e un călător prin lumea sa interioară, pe care şi-a ignorat-o întreaga viaţă, sub presiunea istoriei sociale ce îl înconjura şi îl obliga la obedienţă existenţială mediocră. El se trezeşte dimineaţa pe insulă singur. Acel moment reprezintă începutul unei noi perioade în viaţa sa. Din punct de vedere material, nu este rupt total de lumea veche, datorită prezenţei pe plajă a rămăşiţelor avionului. Începe să determine antropic un spaţiu absolut virgin, folosindu-se de resturile din avion. Apoi cercetează insula şi începe să se adapteze mediului. Pe lângă materialele avute din avion, începe să prelucreze unelte din natura ce îl înconjoară. Instinctul de homo faber îl ajută să modifice realul ce îl înconjoară, producând unelte pentru a trăi. Ia în stăpânire insula, urcând simbolic până pe vârful dealului, de unde avea o perspectivă panoramică a noii sale lumi. Îi observă limitele înguste. El a „descălecat” în noua lume, cosmizând-o prin familiarizarea cu determinaţiile ei distincte şi prin modificarea artificială a mediului proxim, astfel pentru a putea vieţui. În trecut, Noland călătorea în toată lumea cu problemele corporaţiei, iar acum este prins într-un spaţiu care îl sedentarizează, astfel începe o altfel de călătorie.

Nu va renunţa niciodată la speranţa întoarcerii la civilizaţie, de repetate ori va încerca să părăsească insula cu ajutorul unor ambarcaţiuni construite barbar. Viaţa lui interioară se împarte pe de o parte, în speranţa întoarcerii la civilizaţie, iar pe de altă parte, în dezvoltarea propriei autonomii existenţiale în raport cu lumea veche care îl trata doar ca pe un pion. Acum chipul său devine din ce în ce mai uman, departe de umanitate.

Într-unul din coletele rămase din avion, un om îi spune nepotului că „cel mai frumos lucru din lume e lumea însăşi”. Noland nu mai este ocupat, este liber să vadă. În lumea veche controla totul, mai puţin pe el însuşi, acuma insula e sălbatică şi nestăvilită, orice se poate întâmpla. Nu mai este stăpân pe propria sa viaţă, nici măcar să se sinucidă nu reuşeşte. Destinul şi hazardul vieţii îşi fac loc în conştiinţa lui.

Bucuria descoperirii unor meşteşuguri de mult uitate de omul modern sau construirea unor unelte, alternează cu momente de disperare, ca cel în care se taie încercând să facă focul. El nu mai controlează realităţi străine de viaţa şi sufletul său, ca în trecut, când era angajat al corporaţiei, ci generează determinaţii meşteşugăreşti, folosindu-şi talentele date de Dumnezeu. Aceste determinaţii, sub forma meşteşugurilor învăţate sau a uneltelor pentru apărare sau hrană, sunt într-o relaţie intimă cu conştiinţa sa, exprimând amprenta sa autentică şi autonomă în interiorul realităţii. Construindu-şi propria lume s-a întâlnit cu el însuşi mai mult, fiind din ce în ce mai mult în propria sa proximitate. Astfel, Chuck Noland începe să aibă o perspectivă auto-referenţială asupra propriei existenţe.

O minge de volei găsită printre rămăşiţele avionului devine un artificial TU, alteritatea este proiectată în minge, numită Wilson. Singurătatea absolută nu poate fi suportată, Wilson păstrându-i trează funcţiunea de relaţie, necesară conştiinţei pentru a exista în lume. Wilson se personalizează şi devine Celălalt, cel mai bun prieten dar şi singurul.

După mult timp a reuşit să facă focul. Bucuria ce a urmat a fost mitologică. Sentimentul de cosmocrator al realului e intensificat de experienţa de creator, ce modifică structurile realului. A dezvoltat un mod nou de fi al realului, nu l-a primit de-a gata, ci l-a făurit din condiţia sa de homo faber.

După patru ani de zile s-a adaptat mediului, cu toate că amintirea iubitei e la fel de vie. Speranţa regăsirii îl hrănea sufleteşte. Conştiinţa lui e mai detaşată, spiritul său s-a modificat. Reîntoarcerea în civilizaţie va revela în ce moduri s-a petrecut acest lucru.

La un moment dat destinul îi surâde. O bucată mare de plastic ajunge la mal. Cu ea va reuşi să construiască o ambarcaţiune, cu care va putea depăşi valurile pierzându-se în larg. Şi accidentul tragic care l-a adus pe insulă, şi şansa plecării, datorită materialului găsit, sunt dincolo de voinţa sa umană. Parcă nişte zei s-au jucat cu viaţa sa, cum a făcut-o Poseidon cu Ulise, pentru ai revela nişte perspective ale realului la care nu avea acces în vechea lume, fiind un banal pion al istoriei.

Chuck priveşte nostalgic insula, lumea în care a trăit patru ani, trăind un sentiment de înstrăinare. Cu cât se îndepărtează mai mult insula, pare ca un paradis pierdut, în antiteză cu momentele începutului aventurii, în care insula era percepută de erou ca un infern al singurătăţii şi nonvieţii. Al doilea moment trist este pierderea lui Wilson. Simte că a pierdut ceva din fiinţa sa, Wilson fiind o ipostaziere în regimul alterităţii a unei părţi din sufletul său. Se întoarce singur şi gol la civilizaţie. Doar ceasul lui Kelly i-a mai rămas, fiind un receptacol extern al năzuinţelor sale umane.

Întoarcerea în lume, îl surprinde cu o anumită detaşare şi relaxare în faţa mulţimilor ce îl întâmpină. Chuck Noland nu mai este acelaşi om. Patru ani de izolare pe insulă l-au făcut să-şi conştientizeze autonomia existenţială în faţa puhoiului istorico-social, în care era prins înainte şi cu care se identifica total. El era epuizat de funcţiunea pe care o avea în lume, nemaifiind nimic în plus faţă de aceasta. Era o marionetă în mâna societăţii, era o piesă în angrenajul ei. Experienţa insulei l-a făcut să conştientizeze cine este cu adevărat, fără a apela la realităţi exterioare lui. Raportul violent de Identitate cu sine, pe care a fost obligat să îl asume în lipsa Alterităţii, i-a dezvoltat autonomia ontologică în faţa planurilor istoric şi social ale lumii. Astfel, la întoarcere păstrează o detaşare în faţa lor, nearuncându-se din nou în furtuna evenimenţială ce a început să îl înconjoare din nou.

Noland îi dă ceasul înapoi lui Kelly, dându-şi seama că a pierdut-o. El s-a regăsit pe sine cu preţul pierderii fiinţei iubite. Orice victorie are un preţ. Ultima scenă a filmul se petrece din nou la intersecţie, unde se opreşte pentru a se gândi încotro să meargă. De data asta va păşi prin viaţă conştient de direcţia pe care va merge, nimic nu mai e hotărât de la sine de către lumea în care trăieşte. De acum încolo el va trăi în lume, nu lumea va trăi prin el.


[1] – Ioan Petru Culianu – Studii româneşti I, Ed. Polirom, Iaşi, 2006, pag. 332.

(revista Verso nr. 86-87, iulie-august, 2010).
Anunțuri

3 comentarii

  1. alexandra said,

    Octombrie 22, 2010 la 5:41 pm

    avand in vedere imprejurarile, fiinta umana nu poate trai fara o viata sociala.
    Lipsa comunicarii intre oameni, ar fi o pista extrem de greu de urmat. Daca lumea in sine ar fi o fiinta, aceasta fiinta cu siguranta ar trai in prmul rand prin noi oamenii.Iar daca noi oamenii nu am comunica intre noi, lumea pur si simplu s-ar autodistruge. Ar deveni o lume lipsita de idealuri.

  2. p. said,

    Decembrie 5, 2010 la 6:54 pm

    Iar după ce lumea e cucerită prin chin, omul curat revine în ea,
    doar pentru a o regăsi goală, străină sau inertă.

    Sacrificiul său nu a țintit înspre propriul său eu. Autodescoperirea a fost un efect secundar, chiar dacă totuși unul necesar, al drumului său inițiatic. Ținta neconștientizată (în cazul lui Chuck) era însă autodepășirea întru un Celălalt etern, întru Robinson sau întru strămoșul omului atemporal, Adam. Și într-adevăr, acest țel, fixat de un moft al sorții, a fost atins. Pentru cît timp a rămas schimbat Noland putem doar ghici (dacă e să facem abstracție de sfârșitul hollywoodian, spumos).

    Fostă marionetă a lumii profane, acum marionetă a unei conștiințe expandate, Chuck Noland se reîntoarce acasă, atinge adevăratul său țel – cel pentru care a suferit de fapt tot calvarul – și anume revine la ființa iubită, la Kelly. În mod conștient, sacrificiul său avea doar asta ca scop: să i se ofere ei, așa cum nu a făcut-o înainte. El revine acum, dorind să se ofere unicei persoane pentru care nu a cedat.

    Probabil că în acest moment un alt țel inconștient este atins, nu?: Cel al arhetipului născut singur, condus de mamă până la descoperirea încrederii în sine, a potenței tatălui, doar pentru a înțelege mai apoi nimicnicia lumii sau frumusețea ei transcendentă, iar mai apoi pentru a muri singur, acompaniat de o conștiință care nu-i servește la nimic, dincolo.

    Mulțumiri celor ce au făcut filmul și ție, celui care ne dai de gândit.

    p.s. antropice sunt urmele sale pe nisip si depunerile sedimentare cauzate de vatra focului pe care l-a facut. cum exclusiv omul intreprinde actiuni precum a descoperi si a determina, a le numi pe acestea (in loc de efectele lor) „antropice” ar fi pleonastic.

    • mirceadiaconu said,

      Decembrie 27, 2010 la 3:13 pm

      Da, e adevărat, sacrificiul său nu a ţintit în mod premeditat către propriul său eu, însă Eul a fost efectul principal şi nu cel secundar.
      Autodepăşirea înspre omul în genere presupune o reîntoarcere la sine şi nu „întru un Celălalt etern”
      Îmi pare rău, dar sfârşitul nu e deloc hollywoodian şi spumos, ci e foarte semnificativ pt. cine e atent la detalii (recomand cele două scene cu intersecţia, de la începutul filmului şi de la sfârşit, ca două moduri diferite de raportare la existenţă).
      Chuck Noland nu poate fi „marionetă a unei conştiinţe expandate”, în contextul în care el e acea conştiinţă.
      „iar mai apoi pt. a muri singur, acompaniat de o conştiinţă care nu-i serveşte la nimic, dincolo” – asta e o interpretare forţată a sfârşitului nesemnificată de film, îmi pare rău.
      Am folosit în plus cuvântul antropic pt. a accentua semnificaţia a ceea ce am zis, astfel că e un pleonasm premeditat, o „licenţă ideatică” să zicem. Urmele sale pe nisip nu pot fi interpretate ca urme antropice, pt că nu sunt diferite de ceea ce pot face animalele, în schimb sedimentele rămase în vatra focului pot fi (lucru care se înţelege de la sine din text).


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: