Fenomenul TIFF – 2011 (II)

(continuare din numărul trecut)

Aproape de cer (Dem Himmel ganz nah) (2010) r. Titus Faschina. Debutul în lung-metraj al regizorului Titus Faschina este o coproducţie româno-germană care a fost premiată la Salonic în 2010. Este realizată sub forma unui documentar, prezentând viaţa lui Dumitru Stanciu, un cioban din Munţii Apuseni, şi a familiei sale pe parcursul unui an de zile. Filmul este segmentat în patru părţi, reprezentând viaţa la munte în timpul celor patru anotimpuri. Carpaţii României sunt printre ultimele locuri ale Europei în care s-a păstrat lumea tradiţională a ciobanilor transhumanţi, documentarul descriind activităţile specifice ciobanilor de-a lungul fiecărui anotimp. Dumitru Stanciu îşi povesteşte viaţa şi descrie miturile şi legendele pe care le-a moştenit din moşi-strămoşi. El e unul dintre ultimii ciobani rămaşi pe munte, viaţa sa şi a familiei sale fiind din ce în ce mai grea şi mai precară.

Viaţa ciobanului ce trăieşte la mare altitudine este străbătută de o anumită linişte şi relaxare în faţa realităţii, necontaminată prea mult de zbuciumul şi tensiunea istoriei. Doar intrând în contact cu un asemenea mediu existenţial putem înţelege opera lui Constantin Brâncuşi Cuminţenia pământului, omul istoriei pierzându-şi de mult inocenţa unei anumite lipse a nevoii de acţiune fidelă temporalităţii. Omul cuminte al preistoriei contempla realul acţionând doar atât cât era necesar pentru a-şi asigura existenţa, omul istoric vrea să schimbe lumea, simte o nelinişte funciară în a modifica toată exterioritatea, pierzând liniştea existenţială iniţială.

În alt plan al ideilor, acest film ne ajută să înţelegem cum se deteriorează un sistem de existenţă tradiţională, influenţat şi înghiţit ulterior de istorie. Procesul de secularizare începe cu degradarea formelor de credinţă arhaice, decăderea lor la un nivel infantil, atât prin dispariţia elitelor tradiţionale dar şi prin scăderea atenţiei şi interesului acordat lor. Obiceiurile sociale sunt înlocuite cu cele ale epocii prezente, impuse de prezenţa agresivă a istoriei, însă ceea ce rămâne şi este eliminat cel mai greu e schelăria economică şi materială a lumii vechi. Singurul lucru care îi mai păstrează o anemică autonomie lumii tradiţionale, acolo unde ea mai există, este factorul economic, îmbrăcămintea formală a lumii vechi. Trupul a murit de mult, dar hainele şi uneltele nu vor să-l părăsească. Organismul economic încă mai respiră, singur, fără a mai susţine o suprastructură a spiritului în interiorul său.

Băiatul lui Dumitru Stanciu spunea că se obişnuieşte greu la oraş, datorită ruperii totale de natură, iar statul în casă este o experienţă analoagă celei dintr-o închisoare. Visează ca la maturitate să facă facultatea de zootehnie, ca să continue tradiţia familiei. Va mai putea oare face acest lucru? Funcţia de crescător de animale o va duce mai departe, poate închis într-o fermă supratehnologizată, respectând directivele stupide şi rupte de realitate ale Uniunii Europene.

Aproape de cer este un documentar cu final trist, surprinzând ultimele momente ale unei lumi ce s-a încăpăţânat să vieţuiască milenii întregi, înainte ca perfida istorie contemporană să îi dea lovitura de graţie.

Întoarcerea lui Vodă Lăpuşneanu (1979) r. Malvina Urşianu. Un film istoric românesc, pe nedrept uitat, prezentat la TIFF în cadrul unei proiecţii speciale în onoarea actorului George Motoi. Festivalul l-a omagiat pe marele actor cu premiul pentru întreaga activitate, oferit unei personalităţi din cinematografia autohtonă. Marele actor a fost prezent în sală, înaintea proiecţiei, pentru a vorbi despre realizarea filmului, dar şi despre cariera sa care se întinde pe mai multe decenii.

Filmul nu este făcut pentru propagandă patriotică, cum ar crede cei care au prejudecăţi faţă de filmul istoric românesc, mai ales faţă de cel dinainte de 1990. Întoarcerea lui Vodă Lăpuşneanu este o tragedie istorică românească, avându-l în centru pe ultimul descendent al familiei Muşatinilor, care se întoarce în Moldova, din exilul impus de trădarea boierilor săi, pentru a domni a doua oară, în anul 1564. Pelicula prezintă tensiunile cu boierii, care sfârşesc în masacru. Lăpuşneanu este portretizat ca un personaj shakespearian ce evoluează spre nebunie şi moarte. George Motoi face, în acest film, unul dintre cele mai semnificative roluri ale carierei sale. Naraţiunea istorică este focalizată asupra personalităţii tenebroase a voievodului, ce se afla într-un continuu conflict cu boierii. Războiul psihologic surd va exploda în masacrul în care sunt asasinaţi 47 de boieri iar vornicul Moţoc este aruncat mulţimii; va ieşi la suprafaţă astfel, tot ce e mai monstruos în sufletul domnitorului, care va sfârşi otrăvit.

Filmul este presărat cu diverse imagini foarte expresive, cu valoare simbolică şi mitologică, care te introduc într-o lume tradiţională cu alte reguli şi alt orizont existenţial. De criticat ar fi numai durata filmului, uşor prea lung, ceea ce îi dă o anumită monotonie pe alocuri datorită diluării acţiunii.

Principii de viaţă (2010) r. Constantin Popescu. A doua peliculă regizată de tânărul cineast este realizată într-un total alt stil decât debutul său, Portretul luptătorului la tinereţe, fiind influenţată de stilul minimalist al noului val. Este un film bine realizat, dar cu toate acestea nu impresionează. Vlad Ivanov, actorul care îl interpretează pe Velicanu, personajul principal, face un rol deosebit, centrând întreaga acţiune asupra sa; celelalte personaje gravitează în jurul său ca nişte sateliţi. Ivanov este unul dintre cei mai buni actori ai noii generaţii, are pasiune, vitalitate, expresivitate, e capabil de a pătrunde întregul film cu energia sa, chiar dacă e negativă, cum e cazul peliculei de faţă.

Velicanu este un tată şi un soţ ratat. Se consideră un om realizat în lumea în care trăieşte el şi la care ceilalţi sunt obligaţi să participe. Nu empatizează cu nimeni, apropiaţii fiind în realitate nişte străini pentru el. Întâmplările din film se desfăşoară pe parcursul unei zile, iar tensiunea relaţiilor cu familia explodează spre seară, eveniment care îi produce îndoieli în legătură cu valoarea propriei vieţi.

Filmul nu are coloană sonoră, câteva momente muzicale fiind inserate în interiorul naraţiunii, întărind dimensiunea hilară a unor scene. Constantin Diţă apare într-un rol episodic, semn că regizorul nu a renunţat total la echipa din precedentul său film.

Principii de viaţă este o încercare a lui Constantin Popescu de a face un film în stilul celor care se fac acum în România. I-a reuşit până la un punct, însă se observă că e ceva străin spiritului său creativ. Filmului îi lipseşte o anumită naturaleţe prezentă în prima creaţie. Aşteptăm realizarea celorlalte două filme din trilogia Aproape linişte.

Ursul (2011) r. Dan Chişu. A doua peliculă realizată de Dan Chişu este o comedie mediocră care s-ar fi vrut să fie în stilul filmelor lui Emir Kusturica. Din păcate în loc de un urs alb şi unul negru avem doar unul maroniu. Filmul are multe puncte comune cu comediile banale româneşti care se făceau prin anii ’90.

În 1990 noul director al Circului de Stat încearcă să vândă ursul unui vânător german, pentru a scăpa de problemele financiare pe care le are instituţia. Artiştii circului se împotrivesc şi de aici se dezvoltă o serie de evenimente mai mult sau mai puţin comice. În final, vânătorul german omoară ursul în ciuda atitudinii favorabile pe care o aveau toţi faţă de animal. Sfârşitul neaşteptat al filmului reuşeşte să-l scoată pe telespectator din monotonia unui balcanism clişeistic şi pseudodionisiac ce parcă nu se mai termină.

Double Take (Dublu Hitchcock) (2009) r. Johan Grimonprez. Documentarul este o coproducţie Belgia-Germania-Olanda. Iniţial credeam că va fi un film care să mă ajute să pătrund în interiorul lumii marelui regizor şi a creaţiei sale, în stilul documentarelor care au fost la TIFF anul trecut: L’enfer d’Henri-Georges Clouzot şi Deux de la vague. Din păcate, în cazul de faţă era vorba de o peliculă care se juca cu imaginile şi cu memoria lui Hitchcock, fără a spune ceva serios dincolo discursul ludic. Un personaj contemporan care seamănă fizionomic cu marele regizor se pune în pielea lui, motiv de a ne aduce aminte de Hitchcock într-un mod glumeţ şi destul de infantil. Filmul trece de la prezent la trecutul în care cineastul trăia, prezentând momente importante ale istoriei ce au fost contemporane cu el şi modul ciudat în care el se raportează la ele, paralela aducând un amestec de comic şi tragism în film.

Movimentos Perpétuos: Cine-Tributo a Carlos Paredes (Ritmuri infinite) (2006) r. Edgar Pera. Un documentar biografic despre unul dintre cei mai importanţi cântăreţi de fado, muzica tradiţională din Portugalia. Un subiect pasionant a cărui receptare a fost perturbată de stilul vizual al filmului. Imagini neclare şi tremurate, asta pentru a reliefa ritmurile specifice muzicii portugheze şi graba cu care ea este cântată. Multe scene în mişcare, de un portocaliu- maroniu intens, arată graba vieţii în oraşele portugheze, totul participând, din păcate, la o ireceptivitate a mesajului documentarului.

Carlos Paredes (1925-2004) s-a născut în Coimbra, oraşul de origine al stilului fado, ca fiu al unui alt cântăreţ de ghitară. Paredes este unul dintre cei care au popularizat fadoul la nivel internaţional.

1001 Irans (1001 de feţe ale Iranului) (2010) r. Firouzeh Khosrovani. 1001 Irans este un documentar care prezintă diversitatea imaginilor clişeistice pe care occidentul le are despre o ţară la care nu are acces. Sunt prezentate multe interviuri cu oameni din occident care dau răspunsuri mai mult sau mai puţin rupte de realitate. Ignoranţa vesticilor e cauzată, în mare parte, de manipularea mediatică şi de lipsa de educaţie.

Pe alocuri filmul prezintă scene din viaţa privată a iranienilor, luate de pe youtube[1], care arată o viaţă luminoasă şi plină de vitalitate, total diferită de austeritatea din spaţiul public. Mediul social al Iranului fiind rupt în două, între spaţiul public controlat de sistem şi spaţiul privat al libertăţii intime. Documentarul arată, în planul de discurs principal, discrepanţa şocantă care există între imaginea Iranului în lume (mai ales în cea occidentală) şi felul cum arată el dezbrăcat de toate voalurile.

Danny Boy (2010) r. Marek Skrobecki. Câştigător al secţiunii Umbre – Scurt metraj, Danny Boy este o coproducţie elveţiano-poloneză, o animaţie realizată cu ajutorul tehnicii stop motion. Materialul folosit şi modul în care se mişcă personajele exprimă o carnalitate fragilă şi patetică, necesare pentru a exprima mesajul trist al filmului. Într-un oraş plin de oameni fără cap, ce umblau în neştire pe străzi – unii călcaţi de maşini, alţii izbinduse de diverse obiecte, alţii târându-se ca nişte animale inconştiente – trăia un singur om cu cap, un tânăr poet, ce se îndrăgosteşte de o femeie fără cap. Incompatibilitatea dintre ei e evidentă şi din această cauză tragică. Toţi oamenii fără cap trăiesc într-o lume conformistă în care toţi gândesc la fel (adică nu gândesc), mişcându-se prin lume ca nişte păpuşi în mâna sorţii şi a sistemului care i-a confecţionat.

Incompatibilitatea dintre tânărul poet şi femeia fără cap are analogii cu relaţia dintre personajele Luceafărului eminescian. Cătălina nu-şi poate depăşi condiţia de fiinţă mediocră, neavând astfel acces la lumea demiurgului. Doar demiurgul poate renunţa la condiţia sa existenţială înaltă pentru a se coborî la banalitatea Cătălinei. În pelicula Danny Boy tânărul îndrăgostit mânat de disperare, săvârşeşte un act necugetat – îşi taie capul cu ajutorul unei ghilotine. Fiind şi el fără cap, reuşeşte uşor să se integreze în lumea inumană ce îl înconjoară, iar povestea de dragoste are un final „fericit”.

Povestea filmului are analogii şi cu legenda lui Procust din mitologia greacă. Procust îi aşeza pe un pat de aramă pe cei pe care îi ademenea cu ospitalitatea casei sale. Dacă nefericiţii nu se potriveau cu lungimea patului, le tăia extremităţile corpului sau îi lungea cu forţa. Societatea în care trăim încearcă prin metode perfide să ne oblige spiritul să locuiască şi să respire în spaţii existenţiale înguste care să ne sufoce încetul cu încetul, sistemul hrănindu-se cu vitalitatea sclavilor săi. Omul ignorant şi gregar se simte cel mai acasă în lumea asta şi deci se adaptează cel mai uşor conformându-se. Dacă nu ai o identitate fermă, poţi fi orice ţi se pretinde.

Scurt-metrajul se termină, printr-o apoteoză a nebuniei, cu o scenă în care un avion străpunge unul dintre cele două turnuri ce se văd la orizontul oraşului. În josul scenei, cei doi îndrăgostiţi fără cap se îndepărtează „fericiţi” spre oraş.

Off Season (2009) r. Jonathan van Tulleken. Off Season este un scurt-metraj horror american făcut în stilul multor lung-metraje de groază influenţate de stilul filmelor nipone de acelaşi gen. Este un film de atmosferă, groaza fiind emanată de scene ce promovează anticiparea şi suspansul, dar şi din scenele care ocultează premeditat imaginile terifiante. Imagini oribile apar după mult timp în care creşte tensiunea şi dispar apoi repede, lăsând telespectatorului un parfum adânc, dar vag, al groazei.

Un fugar solitar, însoţit de câinele său, fură diverse lucruri din casele de vacanţă părăsite de proprietari pe timpul iernii. La un moment dat, face o descoperire terifiantă într-o casă, care îi dă peste cap solitudinea de hoţ şi de beţiv. O prezenţă indeterminată apare la geam. Se întoarce acasă fiind speriat întreaga noapte. Dimineaţa câinele fuge spre casa misterioasă, iar urmărirea lui îi va fi fatală stăpânului. Telespectatorul nici la sfârşit nu reuşeşte să-şi explice raţional sensul acelei prezenţe oribile, el rămâne doar cu o spaimă amestecată cu fascinaţia misterului neconsumat.

Pelicula lui Jonathan van Tulleken e un horror psihologic cu o structură narativă simplă şi destul de scurtă, luând în considerare că e vorba despre un scurt-metraj. A fost nominalizat la Premiul BAFTA pentru Cel Mai Bun Scurtmetraj (2010) şi a luat Marele Premiu al Juriului Panavision la Festivalul Internaţional de scurtmetraje de la Palm Springs (2010).

Through the Night (2009) r. Lee Cronin. Un alt horror psihologic de scurtmetraj, englez de această dată, prezintă un cuplu dormind într-o noapte oarecare, unul cu spatele la celălalt. În această noapte ceva se va întâmpla cu unul dintre ei, un proces prin care se va transforma în ceva nonuman. Suspansul este păstrat până la ultima scenă a filmului. Pelicula poate fi înţeleasă şi pe un alt plan decât cel fantastic. Cei mai apropiaţi oameni care se ţin în braţe o viaţă întreagă pot fi de fapt doi străini unul pentru celălalt. E greu să ştii ce oroare se ascunde în sufletul celuilalt dacă el nu doreşte ca tu să îl vezi cu adevărat. O prăpastie fără fund se poate deschide între doi oameni, iar unul dintre ei poate cădea în ea.


[1]  un mare minus şi un semn de amatorism al regizoarei.

(revista Verso, nr. 98, iulie 2011)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: