Filmul, teatrul şi problema autonomiei estetice

Jocul excesiv de teatral al actorului în perioada de început a cinematografului are în principal două cauze. Primul motiv este legat de lipsa sonorului, care face ca imaginea să fie nevoită să exprime mare parte din semnificaţia naraţiunii. Dialogul nefiind sonor, actorul exprimă într-un mod exagerat, prin abuz de mimică şi limbaj corporal explicitat vehement, mai multe lucruri despre povestea filmului decât ar fi normal pentru cea mai legată de real artă. Intertitlurile sunt rar prezente de-a lungul filmului, pentru a nu perturba cursivitatea imagistică a acţiunii.  Ele exprimă în general o cantitate mai mare de informaţii sau elemente ale naraţiunii ce nu pot fi exprimate prin imagini şi prin mimica actorilor. Acestea rămân prezenţe artificiale în interiorul filmului, ca o mărturie a incapacităţii artei filmice de a-şi exprima plenar semnificaţiile interioare, cu propriile mijloace. Apariţia sonorului va rezolva această problemă.

Al doilea motiv este lipsa unei autonomii ferme faţă de teatru, pe care cinematografia nu o putea avea la scurtă vreme după naşterea sa. Arta filmului nu s-a născut ca o artă cu structuri de manifestare total diferite faţă de celelalte arte, ci a preluat elemente din cadrul teatrului. Progresiva dezvoltare a unui mod realist de a exprima realul a dus la dispariţia unui joc excesiv de teatral al actorului. Exprimarea simbolică şi convenţională a realităţii a lăsat locul unei prezenţe din ce în ce mai elaborate a acesteia pe ecran. Filmul a început să exprime realul ca real şi nu doar o sugerare vizuală a lui, cum face teatrul prin structurile abreviat-simbolice ale unei scenografii artificiale. Regizorii au înţeles cu timpul cum să dezvolte modurile specifice de a fi ale naraţiunii filmice, care sunt diferite de cele ale teatrului. A trebuit să treacă două-trei decenii de experienţă şi istorie aşezate pe peliculă, pentru a se înţelege într-un mod clar şi distinct, autonomia de existenţă şi expresie a filmului în raport cu teatrul. Conştiinţa de sine a ochiului cineastului a evoluat gradat, dezvoltându-şi determinaţiile specifice spiritului artei cinematografice.

În filmele realizate în primele două decenii ale cinematografiei se observă o dependenţă a scenelor filmate, de structura de exprimare scenică a teatrului. Desfăşurarea acţiunii începe să pătrundă progresiv în spaţiul nonscenic al realităţii, adoptând o scenografie din ce în ce mai realistă şi mai puţin simbolică. Unul dintre efectele acestei modificări este mobilitatea din ce în ce mai mare a acţiunii, care nu mai este focalizată pe unul sau mai multe decoruri fixe, circumscriind zone tot mai întinse ale realităţii înconjurătoare.

Paradoxal, prima etapă a dezvoltării artei filmului, epoca scurtmetrajelor realizate de fraţii Lumière sau de operatorii lor, contrazice acest proces al dezvoltării progresive a autonomiei modurilor de exprimare ale filmului faţă de cele ale teatrului. Filmele realizate de Lumière nu au nimic din artificialitatea scenografică a pieselor de teatru. În scurtmetrajele celebrilor inventatori este vorba doar de o înregistrare obiectivă şi impersonală a unor fapte ale realităţii, însoţite de peisajele înconjurătoare. Doar odată cu Georges Méliès, când filmul ajunge la conştiinţa de sine a propriilor posibilităţi artistice, intrăm în logica procesului de dezvoltare progresivă a autonomiei filmului în faţa teatrului. Scurtmetrajele fantastice realizate de Méliès sunt saturate de fantasme subiective şi ireale şi astfel de o scenografie vehement artificială, necesară pentru a exprima, într-un mod cât mai elaborat gânduri şi trăiri total diferite de obiectivitatea exprimată impersonal de camera fraţilor Lumière. Întinderea mică a primelor filme ţine de fatalitatea lipsei de complexitate a oricărei forme noi de tehnologie la început de drum. Astfel, primelor filme le lipseşte un fir narativ complicat, de multe ori ele reducându-se la un singur cadru sau la o singură scenă. Lipsa de complexitate a poveştii este al doilea factor ce distinge filmul, în vremea copilăriei sale, de spectacolul dramatic.

Odată cu protoexpresionismul suedez, expresionismul german, impresionismul francez sau formalismul sovietic, naraţiunea filmică se instaurează ferm în realitate, păşind dincolo de spaţiul îngust al scenei teatrale, în jurul căreia se desfăşurau poveştile feerice din vremea lui Méliès. Doar expresionismul german mai păstrează artificialitatea scenografiei simbolice a teatrului, dar aceasta, mai ales pentru a putea exprima realităţi fantastice greu de reliefat de către natura extrascenică.

Filmul scapă de dependenţa în faţa scenografiei de tip teatral, pentru a-şi extinde structura naraţiunii în interiorul realităţii, cuprinzând astfel zone din ce în ce mai ample din interiorul naturii. Influenţa reprezentaţiei dramatice asupra jocului actorilor de film s-a atenuat cu timpul, lăsând loc unor noi tipuri de interpretări, potrivite unor personaje ce sunt ancorate într-o scenografie reală. Primii actori de film erau veniţi din lumea teatrului, fiind obişnuiţi cu un anume stil de a juca, uneori greu compatibil camerei de filmat. Mulţi dintre primii regizori de film au fost iniţial regizori de teatru. Cel mai bun exemplu este cinematografia suedeză şi daneză preexpresionistă[1].

Filmul nu a încercat doar să fugă de umbra tutelară a teatrului, s-a şi inspirat din el. Pe lângă prezenţa spiritului teatral în modurile de exprimare a naraţiunii filmice, tematica şi genurile specifice spectacolului dramatic au trecut în lumea filmului, dezvoltându-şi noi caracteristici specifice noilor moduri de exprimare estetică. Un bun exemplu este comedia burlescă. Max Linder, Buster Keaton, Laurel şi Hardy, Charlie Chaplin au făcut ca comedia de tip farsă să cunoască o strălucire unică în istoria ei[2]. Spiritul lor a fost continuat în perioada filmului sonor în special de fraţii Marx.

Cu timpul, filmul s-a depărtat tot mai mult de modalităţile dramaturgice de exprimare. Astfel ajuns la o autonomie a propriei specificităţi de artă nou dezvoltată, se întoarce într-un mod relaxat către teatru. Spiritul dramaturgic nu mai este prezent în zidăria fenomenului filmic, în pereţii construcţiei sale, ci este invitat în interior, în spaţiul semantic, pentru a fi exprimat într-un mod explicit cu noile modalităţi cinematografice de redare a naraţiunii. Filmul începe să ecranizeze teatrul fără a mai avea complexul că ceea ce face e un banal teatru filmat. Odinioară cineastul încerca în mod deosebit să camufleze originea teatrală a naraţiunii ce stătea la baza creaţiei sale. În prezent acesta încearcă să sublinieze deliberat caracterul teatral al ecranizării sale[3].

Fenomenul cinematografic nu a ajuns să fie ceea ce mulţi credeau la început, adică doar o extrapolare mijlocită de tehnologie a teatrului. Filmul nu este nici urmaşul teatrului, neintrând cu el într-un raport de congruenţă istorică. Cinematografia este un fenomen estetic diferit. Acesta a ieşit de sub orizontul teatrului pentru a-şi dezvolta propriul parcurs estetic sub steaua celei de-a şaptea arte. Raportul de cauzalitate relativă ce a existat între ele reprezintă doar capacitatea cinematografiei de a prelua anumite structuri şi modalităţi de exprimare ale realităţii din cadrul spectacolului dramaturgic şi a le adapta unui nou mediu estetic. La fel, tragedia greacă a ieşit de sub orizontul religios al ceremoniilor mitico-ritualice a misterelor orfico-pitagoreice şi dionisiace, preluând anumite structuri ritualice pentru a le adapta unui nou mediu de exprimare, unde naraţiunea mitologică se rescrie în spiritul unui discurs estetic. Deci nu putem vorbi de un raport de cauzalitate istorică în care teatrul ar fi strămoşul filmului, care s-ar da la o parte când acesta din urmă se instaurează ca estetică imperială a secolului al XX-lea. Este vorba doar de preluarea unor structuri şi elemente constitutive unei arte, care sunt resemnificate apoi în alt spaţiu estetic. Diferenţa dintre un teatru filmat pentru a fi redat pe ecran şi filmarea impersonală şi banală a unei reprezentaţii scenice e cel mai bun argument pentru a observa diferenţa mare ce există între cele două tipuri de artă. În primul caz, avem o cameră de filmat ce surprinde personajele şi acţiunea piesei într-un mod ce dă seama de semnificaţia poveştii, subiectivitatea este prezentă în medierea dintre piesă şi ochii telespectatorului, particularizând tipul de experienţă estetică pe care acesta o va avea. În al doilea caz, avem o mediere impersonală a unei piese de teatru, mediere care nu aduce nici o contribuţie estetică în plus. Pe lângă aceasta, filmarea „jurnalistică” a piesei compromite receptarea organică şi nemijlocită a spectacolului dramaturgic de pe scenă, la care au acces doar spectatorii.


[1] Petre Rado – Labirintul umbrelor (Expresionismul în cinema), Ed. Meridiane, Bucureşti, 1975, pag. 110.

[2] Andre Bazin – Ce este cinematograful?, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1968, pag. 94.

[3] Op. cit., pag. 98.

(revista Verso, nr. 104, martie 2012)

Anunțuri

3 comentarii

  1. Victor Drăgan said,

    Mai 10, 2012 la 9:23 pm

    O diferenţă uşor de găsit e şi în ceea ce priveşte decorul. Dacă în film, acţiunea se întâmplă acolo, teatrul recurge la expresii schematice, valuri mişcătoare, trapeze, cortine. În film, nu poţi să vezi decât decorul respectiv, pe când în teatru trebuie să îţi foloseşti puţin imaginaţia. Poate din cauza asta filme ca Avatar, vizionate 3D sunt box office. În opoziţie, decorul teatral devine din ce în ce mai simplist, cuvântul potrivit fiind esenţial.:)
    Un alt minus al filmului vine tocmai din avantajul lui. Filmul poate fi în văzut … peste tot. Şi oricând. Ba mai mult poate fi revăzut, altundeva.
    Pe când teatrul o dă înainte cu hic et nunc. Actorul şi publicul lui. Chiar aici, chiar acum.
    Victor Drăgan

  2. oana said,

    Iunie 3, 2012 la 5:45 pm

    faina treaba! 🙂 Mircea, as avea nevoie de cartile din bibliografia de aici 😀 le mai ai cumva? sau unde le pot gasi? 🙂

  3. oana said,

    Iunie 3, 2012 la 5:57 pm

    PS: iti imprumut la schimb „Estetica filmului” 😀


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: