Comentarii la schematismul kantian al conceptelor

Introducere

Toate structurile formale și conținuturile materiale ale conștiinței sunt reprezentări. Avem reprezentări sensibile, care pot fi pure sau empirice. Reprezentările sensibile empirice presupun senzații – care sunt afectări ale facultății sensibilității de către lucrurile-în-sine. Cele sensibile pure presupun absența senzațiilor și, astfel, existența unei intuiții pure căreia îi aparțin figurile geometriei. Pe de altă parte, avem reprezentări conceptuale sensibile sau intelectuale, dintre care cele sensibile se împart în empirice şi pure. Conceptele sensibile empirice sunt obținute din experiență, iar cele sensibile pure (sau matematice) și cele intelectuale sunt a priori, fiind independente de experiență. Putem vorbi de

cunoaștere, în sensul real și complet, doar dacă senzațiile sunt supuse conceptelor. Luate separat, ele nu dau cunoaștere, senzațiile sunt oarbe, iar conceptele au sens doar ca structuri logice, nu și ca fapt de cunoaștere[1].

Îmbinarea dintre senzații și concepte este realizată de judecată, care sintetizează diversul perceptiv sub unitatea regulii conceptului. Altfel spus, judecata subsumează diversul senzațiilor unei legi, în contextul în care intelectul este organul legislativ al naturii, al obiectelor date empiric. Percepțiile sunt subordonate conceptului și astfel organizate și ordonate pentru a da natura fizică guvernată de legi.

Subordonarea unei percepții empirice unui concept trebuie să presupună un raport de omogenitate între reprezentarea concretă a percepției dată empiric și reprezentarea abstractă a conceptului (pp. 169-170). Între oricare concept și conținutul său material există un raport eterogen: între un concept empiric și obiectul empiric pe care îl desemnează, între un concept sensibil pur (matematic) și materia sa pură (un obiect geometric – un triunghi) sau între un concept intelectual (o categorie sau un derivat al ei – predicabil) și un obiect empiric în genere. Între tipurile diferite de concepte avem anumite relații omogene, doar în contextul în care există simetrie dată de obiectul comun determinat. Relevant este în acest context exemplul pe care îl oferă Kant: cercul este un concept matematic aflat într-o legătură omogenă cu conceptul empiric de farfurie, rotunzimea fiind comună celor două concepte (p. 170).

Portret 1

Problema schemei

Această lipsă de omogenitate a raportului dintre concepte și intuiții a fost rezolvată de Kant prin dezvoltarea teoriei schematismului. Mijlocitoare între concepte și datul empiric sunt imaginația și simțul intern sau timpul, care este una din cele două forme pure ale sensibilității (cealaltă fiind spațiul). Prin forme pure ale sensibilității înțelegem modurile prin care simțul percepe datul empiric, adică în spațiu și în timp. Spațiul ține doar de simțul extern, de perceperea fenomenelor exterioare, însă timpul ține nemijlocit de simțul intern și mijlocit (de spațiu) de simțul extern. Atât fenomenele exterioare, cât și cele interioare sunt percepute în timp. Fenomenele interioare nu au spațialitate, doar temporalitate. Astfel, timpul este singurul mijlocitor, de la nivelul facultății sensibilității, între concepte și toate fenomenele date.

Imaginația mediază și ea între concepte și fenomene, însă într-un alt mod. Ea are caracteristicile sensibilității, fiind sensibilă și receptivă, dar și pe cele ale intelectului, fiind și spontană. Este sensibilă, pentru că poate reprezenta în intuiția pură un obiect când acesta nu este prezent ca dat empiric, și receptivă pentru că sintetizează diversul orb și haotic al senzațiilor într-o reprezentare perceptivă prin sinteza aprehensiunii (sau a imaginației) care este o sinteză figurată ce precede, din punct de vedere structural, sinteza intelectuală a conceptelor. Această sinteză se realizează când sensibilitatea este afectată de senzații. Pe de altă parte, are caracteristica intelectului, fiind spontană, pentru că este determinantă în raport cu senzațiile, spre deosebire de facultatea sensibilității, care este doar determinată și deci receptivitate pură (pp. 145-146).

Pentru a media între concepte și orice dat empiric, schemele trebuie să fie în relație cu timpul ca formă a simțului intern și cu facultatea imaginației. Kant consideră că schemele își au originea în imaginația productivă transcendentală. Filosoful arată, în același timp, că schemele celor doisprezece categorii sunt determinații transcendentale ale timpului, ca formă a simțului intern (pp. 174, 177). Astfel, ele nu sunt imagini și deci nu pot fi percepute ca reprezentări produse de facultatea imaginativă, dar totuși sunt un produs al imaginației. Kant nu argumentează modul în care aceste scheme ale categoriilor sunt produse de imaginație, spunând: „Acest schematism al intelectului nostru […] este o artă ascunsă în adâncimile sufletului omenesc, al cărui adevărat mecanism cu greu îl vom putea smulge vreodată naturii.” (p. 174).

El spune despre schemă că este „o regulă care servește să determine intuiția noastră în conformitate cu un anumit concept general.” (pp. 173-174). Schema este o regulă care limitează intelectul la anumite posibilități de subordonare a diversului fenomenal la conceptele sale. Pe de o parte, realizează conceptul în fenomen prin omogenizarea legăturii cu diversul senzațiilor; pe de altă parte, limitează posibilitatea de acțiune a intelectului doar la anumite tipuri de percepții.

În sens pozitiv, schemele categoriilor sunt moduri determinate de a percepe temporalitatea. Schema celor trei categorii de cantitate este numărul. Aici avem o determinare succesivă și implicit progresivă a perceperii curgerii timpului, prin care este exprimată adăugarea succesivă de unități, care sunt omogene între ele și deci măsurabile ca mărimi extensive.

Statuie 1

Statuie monumentală a filozofului (1864)

Tipuri de scheme

Categoriile de calitate au mai multe scheme, la fel ca și categoriile de relație sau de modalitate. Se sesizează aici o lipsă de simetrie între cantitatea schemelor de la o grupă categorială la alta, situație pe care Kant nu a problematizat-o. Schema realității este un timp plin, care este perceput ca având un conținut de realitate, o durată în care un conținut este consumat de curgerea ei. Schema negației, în schimb, este un timp vid, o durată ce nu conține nimic, o curgere temporală goală, fără nimic care să fie consumat de durata lui. Schema limitației nu mai este menționată de Kant, poate pentru că ea este prezentă implicit în raportul dintre timpul plin și cel vid. Determinațiile limitative posibile din interiorul cuantumului continuu dintre vid și plin pot fi înțelese ca o schemă a categoriei limitației? Nu pare evident acest lucru.

Toate celelalte categorii, de relație și de modalitate, au fiecare schema sa. Schema substanței este permanența a ceea ce se află în timp, durata conținând un real care nu se consumă conform curgerii temporale. Neconsumabilitatea sa – adică, deci, lipsa sa de devenire – este percepută prin raportarea la realitățile care devin, care sunt consumate de timp. Schema cauzei este reprezentată de un divers succesiv perceput nu ca o adăugare succesivă, ci ca o înlocuire a unui real consumat de timp și deci contingent, de un altul. Timpul este plin cu o realitate care se consumă, iar ulterior ocupat cu o altă realitate, la fel de contingentă. Schema comunității sau a cauzalității reciproce este dată de determinările simultane a două realități, una față de cealaltă. Timpul conține două realități în același timp, care sunt interconectate prin acțiune reciprocă.

În cadrul categoriilor de modalitate, schema posibilității se referă la reprezentarea unui lucru, care este determinată față de un timp oarecare, adică nu timpul prezent determinat și nici un timp legat de alte determinații. Un timp oarecare este un timp posibil. Oricare segment din timpul în genere poate fi determinat cu schema posibilității. Schema categoriei existenței e reprezentată de existența unei realități într-un timp determinat, ceea ce înseamnă că o porțiune fixă este „decupată” din timpul în genere și este plină cu o existență. Schema necesității implică o existență care se identifică cu timpul în genere. Această existență ființează cu necesitate, durata timpului nu o consumă, e imună la efectul dizolvant al curgerii timpului, este imuabilă și permanentă ca timpul însuși (175-177). Este greu de găsit în aceste determinații transcendentale ale temporalității o legătură genetică cu facultatea transcendentală a imaginației productive.

În sens negativ, schemele pot fi înțelese ca niște structuri privative care limitează posibilitatea categoriilor de a sintetiza doar anumite diversități perceptive. Aici putem intui o anumită legătură a schemelor cu imaginația. Percepțiile sunt structuri superioare ierarhic senzațiilor. La nivelul senzațiilor avem o totală indeterminare și deci o consistență oarbă și haotică a lor. Percepțiile presupun sinteza figurată a imaginației productive (sinteza empirică a aprehensiunii), unde dimensiunea ei transcendentală sistematizează haosul senzațiilor cu ajutorul structurilor geometrice derivate din simțul extern, din spațiu, iar dimensiunea ei empirică adună diversul senzațiilor într-o reprezentare figurată. La acest nivel nu avem încă o sinteză intelectuală și o determinare a obiectului de cunoscut. Această sinteză a aprehensiunii este realizată de apercepția transcendentală, cu ajutorul imaginației productive în cele două ipostaze ale sale, transcendentală și empirică. Pentru ca sinteza aprehensiunii empirice să fie completă, imaginația reproductivă, care este doar empirică, reproduce în simultaneitate reprezentările închegate succesiv de către imaginația productivă. Abia în acest moment putem vorbi despre sinteza intelectului, ca o etapă superioară ierarhic celei figurate, operată de imaginație. Schemele limitează categoriile doar la anumite percepții. În relația nemijlocită și omogenă care există între scheme și percepții, s-ar putea analiza problema originii nedovedite a schemelor din imaginația productivă transcendentală. Schemele limitează cantitatea și calitatea imaginilor perceptive care pot fi virtual compatibile cu un concept.

În acest context, schema poate fi înțeleasă ca o lipsă, ca o privație a posibilităților de subordonare a oricăror fenomene unei categorii. Schema nu este o imagine, dar poate fi privație de imagini, prin cenzurarea tipurilor de judecăți care se pot face, în care un divers fenomenal este subordonat unui anumit concept.

zz445_n

Pe lângă schemele categoriilor, mai avem scheme ale conceptelor sensibile pure și ale conceptelor empirice. Kant aduce ca exemple pentru prima categorie conceptul de ‘triunghi’ și pentru a doua cel de ‘câine’ (pp. 173-174). Conceptul de ‘triunghi’ în genere implică o pluralitate virtuală de triunghiuri figurate în imagini. Avem în intuiția pură triunghiuri scalene, drepte, obtuze etc. Conceptul de ‘triunghi’ există doar în gândire, el nu poate fi figurat în totalitatea posibilităților lui figurative. La nivelul figurației există o infinitate potențială de tipuri de triunghiuri, atât calitativ (de tip de figură – drept, scalen, obtuz etc.), cât și cantitativ (în funcție de mărime). Această infinitate potențială este doar în genul său, nu e o infinitate potențială în mod absolut. Incompatibilitatea între unitatea și integralitatea conceptului de triunghi în genere și multiplicitatea infinită de reprezentări figurative ale acestui concept este mediată de o schemă. Spre deosebire de schemele categoriilor, în cazul de față, schema triunghiului nu mai poate fi interpretată ca fiind o determinație transcendentală a temporalității: „Schema conceptelor sensibile este un produs și oarecum un monogram al imaginației pure a priori prin care și după care imaginile sunt mai întâi posibile, dar care trebuie legate cu conceptul totdeauna numai cu ajutorul schemei pe care ele o indică.” (p. 174). Acest monogram este un contur difuz care nu are deloc determinații de claritate și distincție, ca să poată fi considerat imagine; pe de altă parte, are ceva din natura discursivă a conceptelor, fără a fi concept. Aceste scheme ale conceptelor sensibile pure sau empirice sunt mai greu de sesizat, datorită faptului că nu au autonomia structurală pe care le-o dă temporalitatea schemelor categoriilor, unde avem determinații transcendentale clare de timp. Acest contur difuz al schemei triunghiului conține virtual toate posibilitățile figurative ale conceptului de ‘triunghi’ în genere. În același timp, marginile monogramului limitează posibilitatea figurării unui triunghi particular la semnificațiile clare ce le conține într-un mod nonfigurativ conceptul de ‘triunghi’ în genere.

În cazul conceptului de ‘câine’ în genere, situația schemei este asemănătoare. Vorbim tot despre o monogramă, înțeleasă ca un contur difuz care conține virtual toate posibilitățile particulare de configurare ale conceptului de ‘câine’ în genere. În același timp, orice altă posibilitate de configurare a conceptului de ‘câine’, care să fie străină sferei semantice a conceptului însuși, este cenzurată de prezența schemei. Numărul posibilităților empirice de existență a câinelui ca obiect fenomenal sunt indefinite, nici un concept empiric nu poate avea o cantitate potențială de obiecte de ordinul infinitului.

În domeniul conceptelor sensibile pure există unele cazuri diferite, care îngreunează soluționarea definitivă a problemei. Este vorba de conceptele geometrice a căror figurare în imagine conțin o singură posibilitate calitativă și nu o pluralitate infinită. În cazul figurilor triunghiului, ale trapezului, ale dreptunghiului etc., avem de-a face cu o posibilitate multiplă infinită, în genul lor, de figurare a conceptului geometric. În cazul cercului, al pătratului etc., există doar o singură posibilitate de figurare, dacă ignorăm mărimea figurii și analizăm doar calitatea formei ei. Figura cercului atinge generalitatea conceptului din punct de vedere calitativ; în schimb, există o posibilitate multiplă de figurare cantitativă – cerc mic, mijlociu, mare etc. – prin care aceste figuri diverse cantitativ nu ating generalitatea conceptului. Putem vorbi aici de o infinitate potențială de figuri doar din punct de vedere cantitativ, nu și calitativ.

În cazul conceptelor geometrice, cum este triunghiul, putem vorbi de două tipuri de potențialități infinite, fiecare în genul său, ale figurării intuitive în imagine, spre deosebire de cerc, unde avem un singur infinit potențial. Există un infinit potențial cantitativ și unul calitativ. În același timp, există o posibilitate infinită de combinații între posibilitățile celor două infinituri potențiale: triunghi scalen mic, triunghi obtuz mare, triunghi drept mijlociu etc. Astfel putem vorbi, în acest caz, de un al treilea ordin de potențialități infinite, care se adaugă celorlalte două.

Eterogenitatea nu ține doar de raportul dintre unitatea conceptului și pluralitatea figurării lui în intuiția pură, ci și de natura diferită a conceptului, care e discursivă, față de cea a figurii, care e intuitivă. Kant aduce ca argument în favoarea eterogenității conceptului de ‘triunghi’ față de figura triunghiului doar pluralitatea acesteia din urmă, fiindcă diferența de natură dintre concept și intuiție era evidentă.

NOTE:

[1] Immanuel Kant, Critica rațiunii pure, Ed. Științifică, trad. Nicolae Bagdasar şi Elena Moisuc, București, 1969, p. 92. Mai departe voi cita din această ediţie.

[publicat în Revista Verso (serie nouă), nr. 2-3 (109-110) 2014, pp. 6-8]

Konigsberg

Königsberg – orașul lui Kant

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: