Categoriile kantiene și interpretarea lui Noica

Abstract

The Kantian categories and Noica’s interpretation. Our study presents the ontological interpretation given by Constantin Noica to the table of categories in his main work „Becoming within Being”. The main stages of interpretation are being followed, while pointing out the lack of rigor in the Kantian critical discourse regarding certain matters. These matters are related to the category of limitation or the disjunctive judgment and the category of community. At the same time we will put forward some objections concerning Romanian philosopher’s interpretation showing that the problem of ontological interpretation of the categorical table remains open to newer, more determined and rigorous approaches.

Keywords: critical philosophy, ontology, theory of knowledge, Immanuel Kant, transcendental, inference, judgement, pure concepts, transcendental logic, general logic, table of categories.

Introducere

Constantin Noica a publicat mai multe lucrări în care se ocupă de analiza gândirii lui Immanuel Kant. Cele mai importante sunt: Concepte deschise în istoria filozofiei la Descartes, Leibniz și Kant (1936), Schiță pentru istoria lui cum e cu putință ceva nou (1940) sau lucrarea sa de maturitate Devenirea întru ființă (1981), unde abordează o interpretare ontologică a filosofului german. În plus, trebuie punctat că filosofia lui Kant (în special Critica rațiunii pure) a stat în centrul procesului său de formare filosofică.

devenirea-intru-fiinta-1981coperta

Prima ediție din 1981

Capacitatea de a se orienta prin discursul filosofiei critice, în special în prima Critică, de a lua poziție față de o interpretare sau alta sau de a propune una originală era, pentru Noica, testul suprem pe care cineva cu pretinse competențe în domeniul filosofiei trebuia să-l treacă[1] (Flonta, 2005, p. 220). În opera sa de maturitate, Devenirea întru ființă, filosoful de la Păltiniș oferă o interpretare ontologică la Critica rațiunii pure, îndepărtându-se în mare măsură de interpretările sale precedente. Filosofia transcendentală nu mai este văzută exclusiv ca o teorie a cunoașterii, ci ca o nouă ontologie. Această viziune ontologică a lui Noica se situează pe o poziție de orientare hegeliană. În chip precis, Noica arată că tabloul kantian al categoriilor posedă o semnificație accentuat ontologică[2] (Flonta, 2005, p. 233). Mai mult, dezvoltarea concepțiilor originale ale filosofului român în operele sale de maturitate duce, în același timp, și la o oarecare îndepărtare de spiritul filosofiei kantiene.

devenirea_intru_fiinta1981 pagina1

Prima pagină a ediției din 1981

Tabelul categoriilor

În Critica rațiunii pure, Kant determină instrumentele facultății intelectului, elaborând un tabel de concepte fundamentale, numite categorii, pornind de la funcțiile logice ale judecăților. Punerea în discuție a capacităților intelectului, și implicit ale rațiunii, de a cunoaște ceva în genere, nu a presupus renunțarea la toate cuceririle intelectuale ale spiritului. Logica și matematica sunt considerate științe sigure. Prima este o știință teoretică a priori care a mers pe terenul sigur al științei, în primul rând datorită limitării ei. Logica, fiind „știința regulilor intelectului în genere[3] (Kant, 1781/1969, p. 92), nu este un domeniu care să implice o progresie sintetică a cunoașterii, ci spațiul cercetării este limitat la forma și legile folosirii intelectului în genere, este o știință analitică. Ea nu a mai evoluat de la Aristotel încoace[4] (Kant, 1781/1969, p. 19-20). Astfel, în elaborarea tabelului categorial, Kant pleacă de pe tărâmul sigur al logicii generale. Funcțiile logice ale judecăților sunt determinate după criterii transcendentale. Diferența dintre logica generală (sau elementară) și cea transcendentală, dezvoltată de filosoful german în prima Critică, rezidă în faptul că prima face abstracție de orice conținut al cunoștinței, în schimb, a doua se raportează la obiectele a priori conținute în judecăți, deci ține seama de conținutul non-empiric al judecăților[5] (Kant, 1781/1969, p.94-95, 105).

Funcțiile logice ale judecăților trecute prin filtrul criteriilor transcendentale, adică analizate doar din punctul de vedere al conținutului lor a priori și nu și din cel al materiei perceptive a posteriori, dau tabelul cu douăsprezece judecăți clasificate în patru grupe – după cantitate (universale, particulare, singulare), după calitate (afirmative, negative, infinite), după relație (categorice, ipotetice, disjunctive) și după modalitate (problematice, asertorice, apodictice). Distincția dintre judecata universală și cea singulară este transcendentală, la fel și cea dintre judecata afirmativă și cea infinită. Conform logicii generale, judecata singulară este universală, ea epuizează toate speciile genului ei, prin faptul că există o singură specie a unui anumit gen. În logica transcendentală, judecata singulară trebuie luată separat de cea universală, pentru că ele sunt trecute prin filtrul cantității. Astfel, judecata universală implică o pluralitate cantitativă, iar cea singulară doar o unitate cantitativă. La fel, în logica generală, judecata infinită este afirmativă, prin ea se afirmă ceva. Din punct de vedere transcendental, cele două judecăți nu sunt de același tip. Trecute prin filtrul calității, judecata afirmativă este finit-determinată, iar cea infinită este infinit-nedeterminată.

Kant[6] (1781/1969, p. 103) consideră evidentă deducția categoriilor din funcțiile logice ale judecății, nemaifiind nevoie de o explicitare argumentativă. “Toate funcțiile intelectului pot fi găsite, dacă reușim să expunem complet funcțiile unității în judecăți”. Tabelul categorial, dedus din tabelul judecăților, va arăta astfel: categoriile cantității – unitate, multiplicitate, totalitate, cele ale calității – realitate, negație, limitație, cele ale relației – substanță, cauzalitate, comunitate, și cele ale modalității – posibilitate, existență, necesitate. Acestea sunt conceptele fundamentale cu care operează intelectul, din care sunt derivate toate celelalte concepte secundare, numite predicabili. Acordul categoriilor cu funcțiile logice ale judecății, și astfel expunerea originii lor a priori, este numită de către Kant deducție metafizică.

Prin cealaltă deducție, numită transcendentală, filosoful prusac încearcă să fundamenteze sistemul categoriilor printr-un principiu, o idee a întregului cunoașterilor intelectuale a priori. Acest principiu va fi apercepția transcendentală sau unitatea sintetică a conștiinței, distinctă de conștiința de sine psihologică, pe care Kant o numește apercepție empirică. Apercepția transcendentală este principiul oricărei unități sintetice a conștiinței. Intelectul nu este o facultate originară ca sensibilitatea, imaginația sau apercepția ci este derivată din apercepție[7] (Kant, 1781/1969, p. 123). Filosoful nu argumentează de ce stau lucrurile în acest fel și de ce intelectul nu este o facultate originară ca și celelalte, adică nederivată dintr-o altă facultate.

Devenirea_intru_fiinta 1998 coperta

A doua ediție din 1998

Interpretarea lui Noica la tabelul categoriilor

Filosofia spiritului se întemeiază riguros și sistematic odată cu întemeierea categoriilor deduse din unitatea sintetică a conștiinței. Tabelul categorial rămâne fundamentul de la care se dezvoltă diferite aspecte ale sale. Filosoful de la Păltiniș folosește tabelul categorial ca piatră de încercare pentru discursul său ontologic asupra devenirii întru ființă. Aceasta este o sinteză între cele două modalități ontologice: ființa și devenirea, iar cele trei sunt categoriile fundamentale cu care operează ontologia noiciană. Cele trei categorii ontologice sunt comparate cu cele douăsprezece categorii kantiene, pentru a revela sensul ontologic al acestor concepte kantiene și a arăta valoarea principială pe care o au categoriile ființei în raport cu cele ale intelectului.

1998 pagina1

Prima pagină la ediția din 1998

Confruntarea conceptelor ontologice cu categoriile cantității dau o simetrie evidentă: unitate – devenire întru ființă, multiplicitate – devenire, totalitate – ființă. Pentru ca această concordanță să fie cât mai evidentă, Noica[8] (1981, p. 39) forțează interpretarea, considerând categoria unității și din punct de vedere calitativ, nu doar cantitativ. „Ea e și unitate a unui divers, o unitate «calitativă», va spune Kant, când încearcă să reducă pe Unum, Verum, Bonum din Scolastică la cele trei categorii ale cantității”. De fapt, filosoful german nu a dorit să reducă cele trei categorii scolastice unum, verum, bonum (adică unitate, adevăr și perfecțiune) la categoriile cantității. „Cu conceptele de unitate, adevăr și perfecțiune, tabelul transcendental al categoriilor nu se completează câtuși de puțin ca și când ar fi deficient, ci numai întrucât raportul acestor concepte față de obiecte este dat cu totul la o parte, folosirea lor este supusă regulilor logice generale ale acordului cunoștinței cu ea însăși[9] (Kant, 1781/1969, p. 116). În schimb, categoriile din tabel se raportează întotdeauna la obiecte date. În unum avem o unitate a ansamblului diversului cunoștințelor. O astfel de unitate calitativă nu poate fi dată decât de apercepția transcendentală, care este legătura, prin excelență, a oricărei sinteze a unității unui divers. „Această unitate (apercepția), care precede a priori toate conceptele de legătură, nu este acea categorie a unității […] Categoria presupune deja legătura. […] trebuie să căutăm și mai sus această unitate (care este calitativă)[10] (Kant, 1781/1969, p. 127).

Alt argument în defavoarea interpretării calitative a categoriei unității este și faptul că schema categoriilor cantității este numărul, înțeles ca determinare progresivă a timpului, ca adăugare succesivă a unei unități la altă unitate[11] (Kant, 1781/1969, p. 175). Numărul fiind mediatorul dintre categoriile universale și necesare ale cantității și diversul contingent și particular al percepțiilor. Întotdeauna când sunt aplicate în experiență, categoriile de unitate, multiplicitate și totalitate, implică o mărime extensivă care este determinată ca obiect al cunoașterii. Intuițiile care sunt determinate conceptual presupun o mărime extensivă care este măsurată. În intuiție este dată o cantitate de percepții care sunt omogene unele cu altele și deci cantitatea lor poate fi determinată cantitativ[12] (Kant, 1781/1969, p. 190).

Raportul conceptelor ontologice cu categoriile calității dau o corespondență și mai evidentă decât cu cele ale cantității: realitate – devenire întru ființă, negație – devenire, limitație – ființă. Singura problemă este categoria limitației în raport cu ființa. Lipsa de concordanță există și în tabelul kantian, judecata infinită fiind greu compatibilă cu categoria limitației[13] (Noica, 1981, p. 40). Folosindu-se de conceptul de ființă, ca de un criteriu al concordanței, Noica modifică termenul de limitație astfel încât acesta să fie corespunzător raportului cu judecata infinită, și implicit și cu conceptul ființei. Kant a folosit termenul de limitație, datorită judecăților în care categoria aceasta apare ca un predicat negativ exprimând infinitul (nemuritor, nelimitat etc.). Astfel de judecăți infinite sunt limitative, sunt afirmative în formă (conform logicii elementare) și negative în conținut (conform logicii transcendentale). Infinitul este o limită a limitei, o privație a limitei, o lipsă a ei sau, mai bine spus, o negație a negației. Negativul e ceva formal și exterior pentru infinit, nu este specific interiorității sale. Termenul de limitație este impropriu, pentru că nu exprimă natura adevărată a infinitului, ci doar ipostaza formală și exterioară a naturii sale, ca lipsă a marginilor, ca nemărginire. Kant folosește limitația, fiind forțat de nevoia de simetrie dialectică din interiorul fiecărei grupe a tabelului categorial, primele două categorii aflându-se într-un raport dihotomic, sunt teza și antiteza celui de-al treilea termen, care reprezintă sinteza. Realitatea și negația dau ca sinteză limitația. Noica[14] (1981, p. 41) propune termenul de nelimitație sau expresia limitație care nu limitează, ca să exprime mai bine concordanța cu judecata infinită, dar și cu conceptul ființei. Iar judecata infinită, sugerează filosoful român, ar trebui redenumită judecată negativ-afirmativă. Infinitul fiind dincolo de afirmație și negație, poate fi și una și alta.

Concordanța conceptelor ontologice cu grupa categoriilor de relație este evidentă doar în ceea ce privește primii doi termeni: substanță – devenire întru ființă, cauzalitate – devenire. Devenirea întru ființă este raportată la relația dintre accident și substanță. Accidentul este echivalentul devenirii, fiind contingent și particular, iar substanța este echivalentă ființei, fiind necesară și universală. Devenirea este raportată la relația dintre cauză și efect. Obiectele se transformă prin distrugere și refacere, un obiect devine alt obiect, prin dispariția primului se naște celălalt, primul cauzându-l pe al doilea și așa mai departe în lanțul devenirii. În cazul celei de-a treia categorii, comunitatea, semnificația ei nu e compatibilă cu ceea ce înseamnă ființa. Comunitatea implică acțiune sau cauzalitate reciprocă. Categoria cauzalității reprezintă un raport în care cauzalitatea, și deci acțiunea, este unidirecționată. În cazul comunității, acțiunea este din ambele direcții. Nu putem vorbi de acțiune reciprocă în cazul conceptului de ființă.

2-Constantin-Noica

Noica în tinerețe

Noica consideră judecata disjunctivă, pe care se bazează categoria comunității, ca fiind o ipostază sau o modalitate a judecății ipotetice. Exemplul kantian „Lumea există, fie printr-o întâmplare oarbă, fie printr-o necesitate internă, fie printr-o cauză externă” poate fi reformulat ipotetic în felul următor: „Dacă există o cauză, lumea există și ea[15] (Noica, 1981, p. 43-44). Antecedentul judecății ipotetice este multiplicat prin diviziunea posibilităților cauzale care instituie consecventul. Este adevărat că raportul cauzal între antecedent și consecvent rămâne valid în contextul pluralității de opțiuni ale antecedentului. Filosoful român consideră disjunctivul ca un derivat al ipoteticului, bazându-se pe faptul că raportul disjunctiv care există între posibilitățile multiple ale antecedentului nu dizolvă funcțiunea de judecată ipotetică ce există între acest antecedent multiplu și consecventul unic. Pe de altă parte, el ignoră faptul că între aceste posibilități multiple ale antecedentului există un raport funcțional logic, care are o altă natură formală decât raportul funcțional logic al ipoteticului. Chiar dacă judecata disjunctivă este subordonată structural unei judecăți ipotetice, ea nu poate fi redusă la cea ipotetică datorită faptului că are autonomie funcțională, ea funcționând după propriul ei mod specific ireductibil, chiar și așa ca fiind subordonată unei suprastructuri ipotetice. Această dependență structurală a disjunctivului de ipotetic nu implică o derivație funcțională a primului din al doilea.

În schimb, în raportul dintre categorii, obiecția filosofului de la Păltiniș este parțial motivată, în sensul în care comunitatea este o versiune derivată a cauzalității. Dacă, totuşi, cauzalitatea este un raport unidirecționat, comunitatea este o cauzalitate reciproc direcționată. Dar, cu toate acestea, nu putem vorbi de o diferență cantitativă și ierarhică între cele două tipuri de cauzalitate. Există o distincție calitativă, dacă e să observăm schemele care însoțesc cele două categorii: succesiunea realului în timp fiind schema cauzei, iar simultaneitatea determinărilor a mai multe realități în același timp, schema comunității[16] (Kant, 1781/1969, p. 176-177). Ceva din natura funcțională a fiecărei categorii se regăsește în schema sa, cu care are un raport omogen, spre deosebire de percepțiile intuiției, cu care categoriile sunt într-un raport eterogen. Diferența calitativă, reliefată de cele două scheme, face greu credibilă reducerea comunității la cauzalitatea unidirecționată. Această reducție poate fi evidentă doar într-o analiză care ia în considerare numai cele două categorii de relație, neasociindu-le cu schemele corespunzătoare fiecărui tip de relație.

Noica mai afirmă lipsa de compatibilitate între judecata disjunctivă și acțiunea reciprocă a comunității, funcțiunea disjunctivă neavând nimic în comun cu cauzalitatea în comun. Aici putem vorbi de o interpretare forțată, pentru că în cadrul unui raport disjunctiv există acțiune reciprocă, înțeleasă ca un negativ, o judecată e valabilă dacă celelalte sunt neadevărate. Judecățile neadevărate acționează prin lipsa lor, prin privație, confirmând adevărul celei rămase. Putem vorbi astfel de acțiune, și implicit cauzalitate, prin privație, printr-o acțiune indirectă, mai greu de sesizat. Excluziunea e o cauzalitate indirectă, prin privație, pentru că toate judecățile implicate în disjuncție epuizează posibilitățile realității, astfel că întotdeauna una dintre ele va fi adevărată iar celelalte false, dacă judecata este validă logic.

În virtutea obiecțiilor existente, Noica înlocuiește cea de-a treia categorie de relație cu un concept care să exprime relația unui lucru cu sine însuși. Acest concept înlocuitor este autonomia, care implică la rândul ei în tabelul judecăților judecata absolută, în care subiectul este identic cu predicatul. Exemple de judecăți absolute ar fi cele impersonale din natură, de exemplu: plouă sau vremea vremuiește. Judecata absolută nu implică o identitate tautologică. Pentru lumea subiectului, Noica aduce ca exemplu afirmația lui Dumnezeu către Moise: „Sunt cel ce sunt”, care reprezintă arhetipul faptului existenței la persoana întâi. Acțiunea reciprocă este înlocuită astfel cu una reflexivă[17] (Noica, 1981, p. 45-46).

Noica - devenirea intru fiinta - taducerea engleza

Categoria autonomiei se află în concordanță cu conceptul ființei. Astfel, se rezolvă cea mai importantă problemă de armonizare dintre tabelul categorial și cele trei categorii ontologice. Noica va considera că schimbarea categoriei comunității cu cea a autonomiei este cerută de logica interioară a tabelului categorial și nu de nevoia lui de concordanță cu conceptele ontologice. Raportul obiectului cu sine însuși e dat de diversitatea funcțională posibilă a naturii relației și nu de conceptul ființei[18] (Noica, 1981, p. 47).

Analizând[19] cu atenție exemplele pe care Noica le aduce în favoarea validității categoriei autonomiei și a judecății absolute, se observă interpretarea forțată în ceea ce privește funcțiunea lor logică. Specificitatea propozițiilor impersonale plouă și vremea vremuiește este dată nu de un alt tip de judecată, ci de contingența lingvistică a limbii române. Englezul spune It rains, francezul Il pleuvait, astfel că nu este vorba de o identitate între subiect și predicat ci de o prezență implicită și neexprimată a subiectului specifică modalității particulare și contingente a limbii române. Nu este vorba de un alt tip de judecată, ci doar de o particularitate a limbii române (sau a alteia). La fel vremea vremuiește ține de expresivitatea plastică și structurală a limbii române care se află pe un plan contingent și particular al discursului, care cade sub nivelul universal și necesar al regulilor logicii, neavând posibilitatea influenței asupra lui. În ceea ce privește al treilea exemplu, Sunt cel ce sunt, lucrurile stau la fel ca în cazul primului. Subiectul există ca distinct de predicat însă într-un mod implicit nedeterminat într-un mod evident de limbajul limbii române.

Ultima grupă de categorii, cea a modalității nu are nevoie de nicio corecție, în contextul în care potrivirea cu conceptele ontologice este mult mai evidentă decât la toate celelalte grupe: posibilitate – devenire, existență – devenire întru ființă, necesitate – ființă. În schimb, se observă o lipsă de simetrie între ordinea categoriilor din grupa modalității și ordinea categoriilor din celelalte trei grupe. Categoria cea mai slabă a modalității apare ca prima, în schimb în celelalte grupe categoria cea mai slabă, compatibilă cu conceptul devenirii, apare ca și a doua. Ordinea categoriilor în primele trei grupe are o rațiune exterioară logicii tabelului, e vorba de logica expunerii specifică logicii generale a vremii în care Kant și-a scris prima Critică, logică din care au fost preluate judecățile fundamentale din care au fost deduse cele doisprezece categorii. Filosoful român înlocuiește criteriul de expunere, care este exterior logicii tabelului categorial, cu criteriul genetic, care e interior acestei logici. Ordinea genetică a gândirii implică poziționarea termenilor slabi la început: multiplicitate, negație, cauzalitate. Gândirea pleacă, în experiență, de la judecata particulară și categoria multiplicității la judecata universală și categoria unității, în cadrul primei grupe, de la judecata negativă și categoria negației la judecata afirmativă și la categoria realității, în cadrul celei de-a doua grupe, (luând în considerare aici caracterul sintetic implicat în procesul cunoașterii, unde este negată în primă fază cunoașterea analitică, pentru a integra apoi noul divers sintetic care este realitatea); la fel, în cadrul celei de-a treia grupe avem judecata ipotetică înaintea celei categorice și întâi categoria cauzalității, apoi cea a substanței. Astfel, Noica modifică ordinea categoriilor și implicit a judecăților din primele trei grupuri, pentru ca toate cele patru grupuri să formeze o simetrie de ordine a categoriilor în raport cu conceptele ontologice așezate în ordine ierarhică de la cel slab la cel tare: devenire, devenire întru ființă și ființă.

Este interesant de observat că, în noua situație, tabelul categorial se armonizează perfect cu conceptele ontologice. Cele trei concepte ontologice pătrund toate categoriile ca și cum ar fi niște supra categorii din care acestea sunt derivate. Categoriile sunt aplicații determinate ale celor trei supra categorii – devenire, devenire întru ființă și ființă. Aceste concepte trebuie înțelese ca supra categorii pentru că ele nu sunt congruente cu cele patru grupe de categorii în sensul că nu s-ar putea adăuga tabelului ca a cincea grupă. Ele sunt o grupă superioară deoarece categoriile kantiene se raportează la ele ca niște predicabili, adică niște concepte derivate și sunt astfel înglobate de ele. Kant numește predicabili conceptele secundare care sunt deduse din cele douăsprezece concepte fundamentale ale intelectului, care sunt categoriile. În acest context, cele douăsprezece categorii devin predicabili pentru cele trei categorii ontologice (sau supra categorii). Categoriile ontologice sunt mai unitare, mai integrale și mai vaste ca sferă de semnificații, conținând mai puține determinații față de cele douăsprezece categorii din tabel, sunt extensive și înglobante. Categoriile kantiene sunt intensive, cu determinații mai precise și implicit incluse în sferele vaste și extensive ale conceptelor ontologice.

Conceptul ființei este determinarea cea mai generală a intelectului, nu există un alt concept deasupra lui, astfel autoritatea lui asupra tabelului categoriilor este evidentă. Nu același lucru îl putem spune despre devenire[20] (Noica, 1981, p. 54-55). Ierarhia progresivă a categoriilor modalității implică prezența devenirii, care stă într-un raport de egalitate cu tăria lor conceptuală. Devenirea în genere este o procesualitate ce înglobează atât părțile cât și întregul, implică viață și moarte și astfel învăluie categoriile de multiplicitate, negație și cauzalitate, care cad sub ea, ca și concepte mult mai determinate. „Întocmai ființei, devenirea nu poate fi închisă în câte un punct de vedere, cum vrea perspectiva categorială[21] (Noica, 1981, p. 57). Devenirea este un concept mai extensiv și mai puțin determinat decât categoriile pe care și le subsumează, și care sunt mai intensive și mai determinate.

constantin_noica

Concluzie

Critica filosofului român asupra tabelului categorial este inovatoare și confruntarea acestuia cu conceptele ontologice pune într-o lumină nouă perspectiva filosofică criticistă și relevă posibilitățile ontologice pe care aceasta le deține. Pe de altă parte, Noica subliniază lipsa de rigoare a discursului kantian în anumite probleme, cum este cea referitoare la categoria limitației. Cu ajutorul conceptelor ontologice, sensul funcțional al categoriilor kantiene poate fi analizat și clarificat la un nivel mai semnificativ. Interpretarea filosofului român poate fi deschizătoare de drumuri în ceea ce privește resemnificarea gândirii criticiste dintr-o perspectivă ontologică. Astfel, filosofia kantiană a spiritului se întâlnește cu filosofia ființei, așa cum este tematizată de către filosoful de la Păltiniș.

NOTE:

[1] Mircea Flonta, Kant în lumea lui și în cea de azi – zece studii kantiene, Ed. Polirom, București, 2005, p. 220.

[2] Ibidem, p. 233.

[3] Immanuel Kant, Critica rațiunii pure, traducere de Nicolae Bagdasar și Elena Moisuc, Ed. Științifică, București, 1969, p. 92.

[4] Ibidem, pp. 19-20.

[5] Ibidem, pp. 94-95, 105.

[6] Ibidem, p. 103.

[7] Ibidem, p. 123.

[8] Constantin Noica, Devenirea întru ființă, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1981, p. 39.

[9] Immanuel Kant, op. cit., p. 116.

[10] Ibidem, p. 127.

[11] Ibidem, p. 175.

[12] Ibidem, p. 190.

[13] Constantin Noica, op. cit., p. 40.

[14] Ibidem, p. 41.

[15] Ibidem, pp. 43-44.

[16] Immanuel Kant, op. cit., pp. 176-177.

[17] Constantin Noica, op. cit., pp. 45-46.

[18] Ibidem, p. 47.

[19] Acest paragraf a fost introdus ulterior publicării studiului în Anuar.

[20] Constantin Noica, op. cit., pp. 54-55.

[21] Ibidem, p. 57.

[publicat în Anuarul Institutului de Istorie ”George Barițiu” – Series Humanistica, tom. XIII, 2015, p. 313-320]

http://www.humanistica.ro/anuare/2015/Continut/Diaconu%20Humanistica_2015.pdf

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: