Determinări generale la Dialectica transcendentală

Facultatea rațiunii pure teoretice

Rațiunea pură este una dintre facultățile fundamentale ale suprafacultății generale a cunoașterii, alături de sensibilitate, imaginație, intelect și apercepție transcendentală. Rațiunea are o dublă ipostază, ea presupune o folosire teoretică (speculativă) și una practică. Rațiunea în ipostaza teoretică se împarte în două subfacultăți, una logică și alta transcendentală. Facultatea logică a rațiunii pure se ocupă cu realizarea raționamentelor mijlocite deductive, cele nemijlocite sau intelectuale sunt apanajul intelectului categorial.[1] Raționamentele nemijlocite implică doar două propoziții, o premisă și o concluzie, a doua fiind dedusă analitic din premisă. În acest context, nu putem vorbi de un progres sintetic în cunoaștere, concluzia extrăgându-și cunoașterea din ceea ce este conținut în premisă. Raționamentul deductiv este format din două premise (una majoră iar cealaltă minoră) și o concluzie care este efectul sintezei dintre cele două premise. În raționamentul deductiv sunt implicate trei facultăți ale cunoașterii: intelectul, rațiunea și facultatea de judecare. Kant dă ca exemplu raționamentul: Oamenii sunt muritori (premisa majoră) – Gaius e om (premisa minoră) – Gaius e muritor (concluzia).[2] În acest raționalism premisa majoră este regula generală aleasă și gândită de intelect, facultatea de judecare subsumează regulii generale o condiție, subsumare din care rațiunea va extrage concluzia. Există trei tipuri de raționament deductiv: categoric, ipotetic și disjunctiv, tipologie analoagă celor trei tipuri de judecată a funcției logice de relație.

Raționamentul este, în genere, o derivație a unei cunoștințe dintr-un principiu, însă raționamentul deductiv implică și o funcțiune de unitate totalizatoare, reducând diversitatea cunoașterii intelectuale la un număr de principii cât mai mic[3]. Raționamentului nemijlocit îi lipsește funcțiunea totalizatoare, astfel că raționamentul mijlocit are o funcție străină celui nemijlocit, care presupune doar derivarea analitică a unei cunoștințe dintr-un principiu. Funcțiuni diferite implică facultăți diferite, intelectul și rațiunea având un rol funcțional diferit în gândire. Intelectul se ocupă cu unitatea sintetică a diversității percepțiilor în fenomen – unitatea obiectului. Rațiunea se ocupă cu unitatea diversității cunoștințelor intelectului, ridicarea acestei unități la cât mai puține principii și la o totalitate sistematizată a lor. Intelectul deține legi obiective (categoriile), acestea obiectualizează percepțiile în obiectul fenomenal, adică dau determinații obiective percepțiilor, constituindu-le ca fenomene. Intelectul este înțeles ca legislatorul naturii, adică a lumii fenomenale exterioare. Principiile rațiunii pure, în schimb, sunt legi subiective, ele nu determină obiectual nimic, neavând acces direct la nici o intuiție. Kant le mai numește și legi obiective nedeterminate.

1asta

Unitatea diversității cunoașterii intelectuale este sarcina facultății logice a rațiunii pure. Această unitate a cunoașterii intelectului presupune coordonarea ei cu ajutorul principiilor rațiunii. Folosirea imanentă (empirică) a principiilor rațiunii implică o relație mijlocită cu experiența. Mijlocirea este realizată de către intelect, care se află într-un raport direct cu experiența. Folosirea principiilor rațiunii este imanentă pentru că se află într-un raport cu experiența, chiar dacă mijlocit. Folosirea lor transcendentă (iluzorie) implică o independență totală și deci nici un raport față de experiență.

Unitatea diversității cunoașterii intelectului se realizează prin ridicarea seriei condițiilor raționamentelor până la necondiționat. Seria condițiilor presupune un șir ascendent (prosilogism) sau unul descendent (episilogism). Prosilogismul presupune ridicarea de partea condițiilor, adică subordonarea cunoștințelor intelectului sub condiții din ce în ce mai generale. Într-un prosilogism premisa majoră devine concluzia silogismului următor în ordine ascendentă. Dacă luăm exemplul dat de Kant: Toți oamenii sunt muritori, Gaius e om – deci Gaius e muritor și îi adăugăm un raționament în relație ascendentă acesta ar arăta așa: Toate ființele vii sunt muritoare, Oamenii sunt ființe vii – deci Toți oamenii sunt muritori. Premisa majoră a primului raționament e concluzia celui de-al doilea, care implică o condiție mai generală și mai unitară (universală) decât primul silogism. Episilogismul presupune coborârea de partea condiționatului sau a consecințelor. Episilogismul implică o serie fără sfârșit, spre deosebire de prosilogism care are, sau ar trebui să aibă, un sfârșit reprezentat de necondiționat. Seria episilogismului se poate dezvolta în progresie infinită, este o structură în devenire, nu necesită realizarea unei totalități a ei printr-un sfârșit al șirului. Prosilogismul are nevoie de sfârșitul șirului pentru a realiza totalitatea cunoașterii. Găsirea necondiționatului este principiul care ar aduce completitudinea sistematizatoare a întregului divers al cunoașterii intelectuale.

Acest necondiționat ca principiu ultim al totalității diversității cunoașterii intelectului, nu poate fi atins niciodată, iar drumul către el este potențial infinit, este o continuă urcare către universalul totalizator. Funcțiunea rațiunii de a ridica cunoașterea condiționată către trepte din ce în ce mai puțin condiționate este un precept logic și nu un principiu obiectiv al cunoașterii. Funcția generală a rațiunii este reprezentată de conceptul general al totalității și implicit al unității totalizatoare a cunoașterii.

Cealaltă facultate a rațiunii pure, cea transcendentală, are rol în a genera concepte transcendentale. Conceptul ei general este cel al unității totalizatoare din care sunt extrase toate celelalte concepte derivate, care au aceeași funcțiune totalizatoare, numite Idei.  Cu ajutorul acestor concepte totalizatoare, facultatea logică a rațiunii pure regularizează unitar și sistematic totalitatea cunoștințelor intelectului. Conceptul totalității în genere este dedus din funcția raționamentului mijlocit deductiv.

Basorelief cu Lessing și Kant (1836) pe statuia lui Friedrich cel Mare din Berlin de Christian Daniel Rauch

Basorelief cu Lessing și Kant (1836) pe statuia lui Friedrich cel Mare din Berlin de Christian Daniel Rauch

Ideile transcendentale ale rațiunii pure

Există trei tipuri de necondiționat pe care rațiunea le caută cu ajutorul șirurilor prosilogistice. Primul este ”un necondiționat al sintezei categorice într-un subiect”, al doilea ”un necondiționat al sintezei ipotetice a membrilor unei serii”[4] și al treilea ”un necondiționat al sintezei disjunctive a părților într-un sistem”.[5] Primul gen de necondiționat presupune un prosilogism format din raționamente categorice care să ajungă la subiectul prim care nu mai poate fi la rândul său un predicat al altui subiect. Acest subiect ar fi astfel necondiționat. Al doilea gen de necondiționat presupune un șir de raționamente ipotetice care să ajungă la o supoziție ce nu mai presupune nimic dincolo de ea, nu mai este condiție pentru o altă supoziție. Al treilea gen presupune un prosilogism de raționamente disjunctive care trebuie să ajungă la o completitudine unde membrii unei diviziuni în cadrul unui agregat nu mai au nevoie de nici o adăugare pentru ca conceptul divizat să fie întreg.

Funcțiunea de unitate totalizatoare a rațiunii pure, nu are doar rolul de a sistematiza întreaga cunoaștere a intelectului asupra întregii naturi, ci ea este exercitată asupra cunoașterii intelectuale a oricărui obiect sau fenomen. Oricare parte a naturii, oricât de secundară, pe care o cunoaște intelectul, este în același timp regularizată cu ajutorul Ideilor de totalitate ale rațiunii, astfel intelectul își poate reprezenta propria cunoaștere într-un mod sistematic. Unul dintre exemplele pe care le dă Kant este cel al materiei pure (pământ pur, apă pură). Materia pură este o idee existentă doar în rațiune la care raportăm materia impură cunoscută în experiență. Astfel, materia impură este înțeleasă ca o ipostază particulară a materiei pure în genere.[6]

Ideile rațiuni nu au doar rolul de a sistematiza cunoașterea intelectului, ci și de a prescrie direcția de folosire a intelectului în cunoașterea empirică, astfel ca cunoașterea în experiență să poată fi mai coerentă și mai articulată.

Cele trei Idei transcendentale sunt derivate din conceptul general al rațiunii pure, cel de unitate totalizatoare. Cele trei Idei sunt derivate în funcție de cele trei tipuri de raționamente. Prima Idee este cea de suflet, la care se ajunge prin șirul de raționamente categorice. Sufletul este unitatea regulativă a tuturor fenomenelor simțului intern. A doua Idee, cea a lumii exterioare, este capătul prosilogismului ipotetic. Lumea ca totalitate este unitatea regulativă a tuturor fenomenelor exterioare. A treia Idee este cea de Ființă supremă, care este condiția, necondiționată la rândul ei, a întregii realități, atât a celei exterioare (a naturii) cât și a celei interioare (a sufletului).

Aceste totalități sistematizatoare nu pot fi date în experiență, ele există doar în rațiune. Prin experiență nu se poate ajunge la limita lucrurilor, această limită este dată în afara experienței pentru a o regulariza. Ideile totalizatoare au doar rol regulativ în cunoaștere și nu unul constitutiv cum e cazul categoriilor sau a formelor pure a sensibilității (spațiul și timpul). Conceptele constitutive (categoriile) participă la cunoaștere, o formează, îi dă formă constitutivă și fundament legislativ. Principiile regulative doar sistematizează cunoașterea, neadăugând nimic în plus. Necondiționatul nu poate fi găsit în nici o experiență, el există doar în rațiune ca simplă Idee. Experiența se poate mișca la infinit către necondiționat prin șiruri prosilogistice de raționamente, însă nu îl va putea atinge niciodată. Completitudinea condițiilor nu poate fi realizată în experiență.

Totalitatea absolută (existentă doar în rațiune) implică o sinteză a tuturor condițiilor de inerență, de dependență și de concurență, fiecare tip de condiție este specific fiecărui tip de raționament care formează prosilogisme (categoric, ipotetic sau disjunctiv). Rațiunea nu este interesată de conținutul cunoștințelor, are o neutralitate față de specificitatea acestora. Ea doar le regularizează prin integrare totalizatoare.

Șirurile descendente episilogistice nu se mișcă către totalitatea cunoașterii, astfel ele nu au nici un rol în sistematizarea regularizatoare a cunoașterii. Episilogismul e un șir descendent care se mișcă în adâncurile diversității naturii la consecințe din ce în ce mai secundare și mai particulare. Dacă necondiționatul ar putea fi cunoscut în experiență, atunci întregul șir al prosilogismului ar putea forma o totalitate sintetică constitutivă empirică. Sufletul, lumea ca totalitate și Ființa supremă ar putea fi cunoscute și nu ar mai fi niște simple Idei ale rațiunii pure. Intelectul realizează sinteze condiționate a diversului fenomenelor. Dacă Ideile rațiunii ar putea fi cunoscute empiric atunci ar exista sinteze necondiționate constitutive, unde șirul prosilogismelor s-ar opri la necondiționat și l-ar include ca limită a șirului.

Caricatură realizată de Hogeman, publicată în timpul vieții lui Kant

Caricatură realizată de Hogeman (1801)

Ideile rațiunii orientează intelectul, sunt o călăuză pentru direcția de mișcare a intelectului în procesul cunoașterii. Cunoașterea ajunge astfel la cea mai mare unitate și la cea mai mare extindere a ei. Intelectul este călăuzit spre zone cât mai îndepărtate ale cunoașterii pentru a cuprinde o suprafață cât mai mare a lumii fenomenale. Pe de altă parte, cunoașterea unor planuri diferite ale realității sau fenomene foarte îndepărtate între ele îngreunează procesul cunoașterii, dacă nu ar fi principiile unității regulative, care să structureze întreaga cunoaștere într-un sistem articulat și integrativ, aceasta ar fi o structură haotică, iar intelectul nu ar putea funcționa cum trebuie și ar realiza fragmente de cunoaștere eterogene între ele și nesistematizate într-un tot unitar. Fiecare segment sau parte a realității cunoscute are un anumit loc și o anumită relație cu celelalte părți în topica ansamblului sistematizat.

Un bun exemplu de Idee regulativă este cea de facultate fundamentală care este o unitate ipotetică a cauzalității diversității facultăților și a diversității funcțiunilor acestora.[7] Unitatea sistematizată a acestui divers funcțional al facultăților ajută cunoașterea în înțelegerea funcționării lor și a raporturilor care există între ele.

Principiile unității sintetice și schemele rațiunii pure

Pentru ca activitatea intelectului să fie adusă la unitatea Ideilor, rațiunea folosește trei principii ale unității sistematice. Acestea sunt principiul omogenității diversului care este adus sub genuri superioare, principiul varietății omogenului prin care sunt gândite speciile inferioare și principiul afinității tuturor speciilor care presupune continuitatea dintre o specie și alta.[8] Al treilea principiu care se referă la unitate este derivat din unirea primelor două care se referă la diversitate și afinitate. Acestea sunt în același timp Idei, ca toate conceptele rațiunii pure.

Ideile rațiunii sunt înțelese și ca scheme, dar în total alt sens decât schemele produse de imaginația productivă pentru folosirea în cunoașterea intelectului. Schemele imaginației au ca rol medierea între două reprezentări eterogene – percepțiile și conceptele intelectului. Facultatea de judecare sintetizează conceptul și percepțiile într-o judecată de experiență. Ideile transcendentale au rol de scheme pentru cunoașterea intelectului, rol înțeles ca niște limite exterioare cunoașterii spre care travaliul intelectual se orientează fără să le atingă vreodată.[9] Aceste limite rămân întotdeauna în afara experienței. Cu cât cunoașterea se apropie mai mult de ele, cu atât acestea se îndepărtează mai mult. E ceva analog unei oaze ireale pe care o vezi în deșert la orizont și spre care te îndrepți. Această iluzie se îndepărtează concomitent cu aparenta apropiere de ea. Iluzia oazei te face să te îndrepți către ea, îți dă o direcție de parcurs. În același fel, Ideile rațiunii pure, înțelese ca scheme, ordonă intelectului în procesul cunoașterii să se orienteze către limitele impuse de ea și către structura generală de totalitate care ajută intelectul să-și organizeze cunoașterea diversă.

Rațiunea pură, în folosirea teoretică, are și o maximă conform căreia în procesul cunoașterii întotdeauna trebuie procedat conform Ideilor.[10] Această maximă e un principiu practic pentru activitatea intelectului și a rațiunii în procesul cunoașterii teoretice.

NOTE:

[1] Immanuel Kant, Logica generală, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1985, p. 166.

[2] Idem, Critica rațiunii pure, Ed. Științifică, București, 1969, p. 297.

[3] Ibidem, p. 287.

[4] Ibidem, p. 297.

[5] Ibidem, p. 298.

[6] Ibidem, p. 507.

[7] Ibidem, p. 509.

[8] Ibidem, p. 514.

[9] Ibidem, pp. 521, 523, 526.

[10] Ibidem, p. 521.

[publicat în Revista Verso (serie nouă), nr. 10-11 (117-118) 2017, pp. 24-25]

Adevărul gol (1808) portret realizat de Johann Gottfried Schadow, amplasat în Regensburg, Walhalla (Bavaria)

Adevărul gol (1808) portret realizat de Johann Gottfried Schadow, amplasat în Regensburg, Walhalla (Bavaria)

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: