Introducerea capitolului de filozofie
[textul a fost publicat ca Introducere la cap. VIII despre filozofie, pe care l-am coordonat, în ITLR, vol. II: O istorie a traducerilor în limba română în secolul al XX-lea, Ed. Academiei Române, București, 2022, pp. 1431-1432]
Domeniul filozofiei a avut de-a lungul istoriei europene un rol regulativ asupra fundamentelor ideatice ale culturii. A avut un rol central, cum subliniază Hegel, fiind și intersecția dintre domeniile cunoașterii. Filozofia a fost până în modernitate metadomeniul central, condiție pentru organizarea sistematică și arhitectonică a culturii. Toate domeniile cunoașterii și-au început istoria ca subdomenii ale filozofiei. Opera lui Aristotel este relevantă pentru momentul întemeietor când științele erau prezente în mod embrionar pe târâmul germinativ al filozofiei. Acest rol a fost pierdut în modernitatea târzie când științele exacte au preluat sarcina principală în procesul cunoașterii.
Valoarea unei culturi în istorie este condiționată de amplitudinea teoretică a creațiilor filozofice și artistice pe care le poate produce. Operele autorilor canonici aparținând marilor culturi clasice reprezintă momente paradigmatice și nodale în procesul de dezvoltare ideatică a culturii europene. Un factor fundamental pentru dezvoltarea culturilor moderne tardive, așa cum este cea română, a fost asimilarea operelor fundamentale ale filozofiei. Constantin Rădulescu-Motru spunea că începând cu secolul al XIX-lea condiția pentru capacitatea superioară de creație și producție filozofică a fiecărui popor este înțelegerea și asimilarea filozofiei lui Immanuel Kant. Afirmația filozofului român trebuie completată cu Platon și Aristotel, autorii fundamentali ai culturii europene. Marii gânditori dau oricărei culturi, aflată în formare sau deja matură, instrumentele necesare pentru marile interogații despre lume și viață. În același timp, asimilarea experienței teoretice a marilor predecesori este analoagă panoramei asupra orizontului dată de așezarea pe umerii unor uriași. Cu cât te urci mai sus, cu atât mai departe poți privi.
Procesul general de traducere din filozofii clasici introduce o cultură în orizontul multimilenar al culturii europene. Asimilarea operei unui gânditor de către o cultură implică integrarea ei în limba specifică a poporului respectiv. Această condiție nu este hotărâtoare pentru reprezentanții elitei care pot avea acces la textele originale, însă pentru o influență durabilă și sistematică este necesară o traducere cât mai integrală. O influență durabilă poate presupune instituirea unei tradiții universitare de predare sau dezvoltarea unor curente de gândire și de cercetare. Cultura română a început modest procesul de traduceri din clasici în secolul al XIX-lea. Capacitatea tehnică a limbii fiind încă rudimentară s-a publicat mai mult literatură și eseistică. Româna era o limbă încă necizelată terminologic și fără determinarea riguroasă a sferei semantice a conceptelor, dar și săracă în concepte abstracte. Această penurie de concepte va fi suplinită prin importul de neologisme. Secolul al XX-lea a însemnat o rafinare semnificativă a limbii prin îmbogățirea vocabularului, prin exercițiul gândirii speculative, prin eseistica de geniu a generației interbelice și prin traducerile celor mai complexe tratate de filozofie care au forțat limba să se adapteze exercițiului speculativ de mare amplitudine.
Acest capitol prezintă o imagine generală asupra traducerilor care s-au realizat în limba română de-a lungul secolului al XX-lea. Nu am reușit o circumscriere completă a tuturor perioadelor datorită și faptului că am avut un număr limitat de colaboratori care au răspuns chemării proiectului. Articolul „Traducerea filosofilor greci și romani” de Niadi-Corina Cernica reliefează mai multe momente importante din procesul de traducere a filozofilor antici. „Traduceri din filosofi francezi (secolul al XX-lea- prezent)” prezintă o listă cu cei mai importanți gânditori francezi ai secolului al XX-lea care au fost traduși în română. Sunt incluși și autori de origine română care au publicat în franceză. „Traducerea filosofică, hacking cultural în RSR” de Constantin Vică, un articol bogat în informații, are rolul de studiu de caz în ansamblul capitolului, prezentând activitatea de traducător din perioada anilor `80 a lui Mihail Radu Solcan, profesor de filozofie la Universitatea din București. Cercetarea subliniază, în același timp, situația grea a procesului de traducere în epoca cenzurii comuniste și activitatea specială a profesorilor mediului universitar bucureștean în contextul în care procesul traducerilor a fost și un pretext pentru a eluda cenzura și a afirma libertatea de gîndire. Textul subsemnatului „Istoria generală a traducerilor din clasicii filozofiei în secolul XX” încearcă o prezentare generală a edițiilor din cei mai importanți gânditori clasici, considerați canonici și a influenței lor în spațiul românesc, dar și a contextului cultural care a influențat activitatea traducerilor. Materialul este însoțit de o secțiune cu liste complete conținând edițiile traducerilor celor mai importanți autori din istoria filozofiei.
Istoria generală a traducerilor din clasicii filozofiei în secolul XX
[textul a fost publicat în ITLR, vol. II: O istorie a traducerilor în limba română în secolul al XX-lea, Ed. Academiei Române, București, 2022, pp. 1433-1454, 1567-1568]
Traducerile de filozofie din a doua jumătate a secolului al XIX-lea sunt determinate de nevoia intelectualității române de a se conecta la mișcările culturale și de gândire din occidentul contemporan. Junimea, cea mai importantă societate culturală a vremii, a optat pentru gândirea filozofică germană, ceea ce a avut un impact adânc și de lungă durată asupra fizionomiei culturii române, mai ales la nivel teoretic-speculativ. Corifeul generației junimiste Titu Maiorescu va fi călăuzitorul orientării ideatice a culturii române la sfârșitul secolului al XIX-lea. În ceea ce privește domeniul literar, au fost determinante influențele franceze și italiene.
Interesul pentru gândirea lui Arthur Schopenhauer și Immanuel Kant s-a dezvoltat natural în orizontul orientării către filozofia germană. Influența lui Kant va dăinui până în prezent, fiind cea mai durabilă prezență ideatică din filozofia românească. Este cel mai tradus autor, alături de Platon și Aristotel, la distanță mare față de ceilalți. Ultimii doi sunt gânditorii fundamentali ai filozofiei, asimilarea operei lor fiind crucială pentru orice cultură care dorește să fie relevantă în istorie. Traducerile din opera lui Platon își fac debutul la începutul secolului al XX-lea cu publicarea unor fragmente din Criton (1902-1903) și Banchetul (1911). Prima traducere integrală este Apărarea lui Socrate realizată de I. E. Torouțiu și tipărită în 1911. Apărarea lui Socrate este un dialog platonic de tinerețe și reprezintă o bună introducere în temele gândirii socratice.
În epoca antebelică cea mai importantă prezență filozofică în sfera traducerilor a fost Schopenhauer cu edițiile multiple ale Aforismelor traduse de Maiorescu. Adaptarea reprezintă o parte din vol. I din Parerga și Paralipomena. S-au publicat șase ediții, trei dintre ele după debutul secolului al XX-lea (1902, 1912, 1921), textul fiind revizuit și ameliorat de fiecare dată. După primul război mondial interesul pentru Schopenhauer se diminuează semnificativ, spațiul rămas liber fiind ocupat de cel pentru Kant sau clasicii greci. Cauza aceastei scăderi a interesului a fost, pe de-o parte, diminuarea interesului pentru filozoful german în occident, dar și, pe de altă parte, lipsa de congruență între pesimismului schopenhauerian și specificul identității culturale moderne a României. Lumea ca voință și reprezentare, opera fundamentală a lui Schopenhauer, va fi tradusă și publicată abia în 1995.
Prima traducere în limba română din opera lui Kant îi aparține lui Mihai Eminecu. Este vorba de un sfert din Critica rațiunii pure tradus între 1874-1877. Nu s-a aflat public despre manuscris decât în 1906 odată cu publicarea unor fragmente de I. R. Pogoneanu în Convorbiri literare. Publicarea integrală a textului traducerii va fi realizată abia în 1975. Secolul al XX-lea începe cu traducerea unui capitol din tratatul politic Spre pacea eternă de către Titu Maiorescu și publicat în 1901. Primul text kantian tradus integral, de Constantin V. Buțureanu, este Tratat de pedagogie care apare în 1912. Ediția nu este realizată după originalul german, ci după o versiune franceză. Prima traducere direct din germană va fi realizată de Ion Gorun în 1917. Este vorba despre Spre pacea eternă. Un proiect filosofic.
După diminuarea interesului pentru Schopenhauer în mediul cultural german, noul autor la modă devine Friedrich Nietzsche, dispcipolul său, adept al unui nihilism dizolvant față de istoria clasică a filozofiei. Prima ediție în română Așa vorbit’a Zarathustra apare în 1901, conținând fragmente traduse de Achille Dimitriu. Primul text integral este Antecristul care apare în 1911 fără menționarea traducătorului. Apoi în 1916 apare în versiune integrală și Așa grăit-a Zarathustra. O carte pentru toți şi pentru nimeni tradusă de George Emil Bottez și cu o prefață Câteva cuvinte despre Friedrich Nietzsche de Mihail Negru. Acest prim interes față de opera nietzscheeană născut sub influența modei culturale germane contemporane nu s-a continuat și în perioada interbelică. Specificul culturii românești dintre cele două războaie era greu compatibil cu abordările negative față de gândirea clasică și față de creștinism caracteristice autorului german.
Dintre filozofii clasici este prezent în perioada de început al secolului al XX-lea și René Descartes cu o traducere a Discursului asupra metodei realizată de G. S. Râureanu și publicată în 1909 cu titlul Studii asupra metodei de a întrebuința bine rațiunea şi de a căuta adevărul în științe. Mai poate fi menționat și empiristul britanic John Locke cu mai multe ediții ale unui text pedagogic tradus de George Coșbuc. Este vorba despre Câteva idei asupra Educaţiunii (1907, 1912, 1920, 1925).
Nevoia de conectare la cultura occidentală contemporană a presupus și traduceri din autori considerați importanți în epocă, însă cu trecerea timpului aceștia au rămas în uitare, nedevenind clasici. Un bun exemplu este Johann Friedrich Herbart, filozof postkantian și unul dintre părinții pedagogiei. S-au publicat mai multe traduceri din opera herbartiană la începutul secolului al XX-lea, este vorba de Schițare de prelegeri pedagogice de Johann Friedrich Herbart (1904) și Metodologia Religiei tradusă după Didactica Herbartiană pentru conferințe (1905), urmate în perioada interbelică de Prelegeri pedagogice (1925).
În perioada interbelică cei mai importanți traducători au fost Cezar Papacostea și Ștefan Bezdechi pentru Platon, Aristotel și alți autori antici și Traian Brăileanu și Dumitru Cristian Amzăr pentru Kant. Filozoful cu cele mai multe ediții publicate în această perioadă este Platon. Sunt alese mai ales dialogurile de tinerețe sau cele care sunt mai puțin dificile conceptual, care abordează tematici mai practice. Prima ediție mai importantă în două volume este realizată de Cezar Papacostea în 1919 care conține Apărarea lui Socrate, Kriton și Phaidon. Cele trei dialoguri sunt republicate în 1923 într-un singur volum cu titlul Dialoguri. Papacostea revine în 1930 și 1931 cu două volume de traduceri, care conțin, pe lângă republicarea celor trei dialoguri traduse în 1919, Eutyphron și Banchetul. Cele două volume sunt completate de un al treilea tipărit în 1935 care conține dialogurile Gorgias și Menon. Cel mai important traducător al lui Platon din această perioadă rămâne Ștefan Bezdechi. Acesta publică în 1922 o culegere cu titlul Dialoguri care conține: Criton, Hippias Minor, Laches, Apologia, Harmide și Ion. Aceasta este urmată de mai multe ediții mai puțin relevante științific în care sunt traduse fragmente din dialoguri. Abia în 1939 Bezdechi publică traducerea completă a dialogului Fedru (Phaidros). Cea mai fructuoasă perioadă de traducere pentru el va fi în timpul celui de-al doilea război mondial. În 1941 Protagoras și Lysis, în 1942 Teetet (Theaitetos), în 1943 Alcibiade I și II, Hippias Maior (Despre frumos), Menon, Euthydemus, Euthyfron, Menexen și în 1944 Symposion (Banchetul). Unele dintre ediții conțin și introduceri scrise de traducător. Pentru prima dată vor apărea în limba română, tot sub traducerea lui Bezdechi, dialogurile de bătrânețe Parmenide (în 1943) și Sofistul (în 1945), cele mai complexe și mai dificile conceptual dintre dialogurile platonice, semn că mediul filozofic românesc a atins o anumită maturitate necesară asimilării și integrării în circuitul dezbaterilor a unor texte de asemenea calibru. Traducerea celor trei Critici kantiene în deceniul patru al secolului al XX-lea a fost un alt eveniment care arată că nivelul de maturizare tehnică și conceptuală a limbii române atinsese un alt grad față de perioada de început a modernității românești din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Pe lângă Papacostea și Bezdechi mai pot fi menționate alte câteva ediții relevante de traduceri: Statul (Republica) lui Platon în două volume traduse de Vasile Bichigean și tipărite în 1923 și 1926; Protagoras tradus de George Cârlan în 1925; Apologia lui Socrate, Criton și Ospățul (Banchetul) publicate separat în 1920 după traducerea lui Vasile Grecu.
Din opera lui Aristotel s-a tradus mai puțin în perioada interbelică. Primul text important transpus integral îi aparține lui Elefterie Bezdechi. Este vorba de Politica tipărită în 1924. Ediția conține și o introducere scrisă de fratele său Ștefan Bezdechi. Abia în 1940 apare următoarea traducere completă Poetica, realizată de Dionisie M. Pippidi care semnează și prefața. În 1944 mai apare Etica Nicomahică în traducerea lui Traian Brăileanu și Statul atenian tradus de Ștefan Bezdechi. Aceste opere conțin tematici filozofice aplicate care nu presupun un nivel mare de dificultate conceptuală ca în cazul temelor de filozofie pură. Abia în timpul comunismului textele mai complexe conceptual, cum sunt Metafizica, Fizica sau Despre suflet vor vedea lumina tiparului în limba română.
Perioada interbelică debutează pentru kantianismul românesc cu publicarea Prolegomenelor în 1924 după traducerea lui Mihail Antoniade. Ediția conține o notă introductivă semnată de traducător. După primele încercări de traducere din Critica rațiunii pure ale lui Eminescu și Maiorescu avem o traducere integrală a operei în 1930 realizată de Traian Brăileanu. Luând în considerare anul de tipărire 1930 merită menționat că româna este a șaptea limbă în care s-a tradus integral din germană Critica rațiunii pure, după latină (1796-98), italiană (1820-22), franceză (1835-36), engleză (1838), maghiară (1891) și spaniolă (1913). Această ediție interbelică este astăzi destul de ilizibilă, ”traducerea lui [Brăileanu] suferă de grave deficiențe de stil și de terminologie” va spune Nicolae Bagdasar mai târziu (Bagdasar, 1998: 253). Terminologia conceptuală a limbii române nu avea încă rafinamentul tehnic și determinarea semantică riguroasă pe care le va căpăta odată cu operele de creație a gânditorilor generației `27 și cu traducerile operelor lui Kant și Hegel publicate după 1960.
Brăileanu a mai tradus Întemeierea metafizicii moravurilor (1929), Critica rațiunii practice (tradusă în 1932 și rămasă nepublicată), Critica puterii de judecare (tradusă în 1934 și publicată în 1940), Despre pedagogie (tradus în 1935 și rămas nepublicat), Ideea unei istorii universale (1943) și altele. Toate traducerile în afară de prima sunt însoțite de un studiu introductiv al traducătorului. Critica rațiunii practice e tradusă integral în 1934 de Dumitru Cristian Amzăr și Raul Vișan, cu o prefață de Constantin Rădulescu-Motru Viața lui Kant și o notă introductivă semnată de Nae Ionescu Notă introductivă asupra rațiunii practice. Chiar dacă aceste traduceri erau destul de rudimentare față de versiunile de după 1960, putem spune că în 1940 cultura română era una dintre puținele care se puteau lăuda cu prezența sistemului celor trei Critici în limba proprie.
Constantin Noica traduce Despre forma și principiile lumii sensibile și ale celei inteligibile reprezentând dizertația susținută de Kant pentru postul de profesor în 1770 și care inaugurează perioada critică care va culmina cu sistemul celor trei Critici. Traducerea este publicată în 1936 împreună cu un studiu introductiv semnat de filozoful român. Formarea filozofică a lui Noica stă sub steaua filozofului prusac. Licența și doctoratul le-a susținut pe teme din opera kantiană. În același an publică volumul Concepte deschise în istoria filosofiei la Descartes, Leibniz și Kant care conține Problema lucrului în sine la Kant lucrarea de licență susținută la Universitatea din București în 1931. În 1940 va publica lucrarea de doctorat Schiță pentru istoria lui Cum e cu putință ceva nou susținută în același an la București.
În perioada războiului Brăileanu traduce patru opere kantiene de mică întindere publicate în 1943. Culegerea conține Ideea unei istorii universale cu scop cosmopolit, Ce este luminarea?, Presupusul început al istoriei omenirii, Spre pacea eternă și studiul introductiv Immanuel Kant și Noua ordine europeană semnat de traducător. În același an Noica publică Prima „Introducere” la Critica facultății de judecare în Două introduceri și o trecere spre idealism însoțită de comentarii la a treia Critică.
Filozoful de la Păltiniș, pe lângă opera de gânditor speculativ și eseist, a fost și traducător. În perioada de tinerețe a introdus în spațiul culturii române două opere ale lui René Descartes Regulae ad directionem ingenii (tradus ulterior ca Reguli utile şi clare pentru îndrumarea minții în cercetarea adevărului) publicat în 1935 și Meditationes de prima philosophia (tradus ulterior ca Meditații metafizice) publicat doi ani mai târziu. Edițiile lui Noica sunt completate cu Discurs asupra metodei de a călăuzi bine rațiunea și a căuta adevărul în științe tradus de George Iancu Ghidu în 1941. Aceasta este o retraducere a operei publicate inițial 1909 ca Studii asupra metodei… Intersul pentru spiritul interogativ al cogitației carteziane a fost congruent cu spiritul criticist de sorginte kantiană care a influențat gândirea română modernă în formare.
Dintre gânditorii idealismului german Fichte este prezent în spațiul cultural interbelic prin două ediții cu traduceri realizate de Constantin Lăzărescu: Cuvântări către națiunea germană, și Trei scrieri despre cărturar. Amândouă conțin texte fichteene de filozofie practică. Textele speculative despre Doctrina științei rămân încă necunoscute culturii române. Prima ediție apare în 1928 și conține două introduceri semnate de traducător: Ceva despre sistemul filosofic al lui Fichte și Câteva cuvinte despre Cuvântările către națiunea germană. A doua ediție, publicată în 1944, conține trei texte pedagogice fichteene: Câteva prelegeri despre menirea cărturarului, Ce se înțelege prin cărturar în sine și despre manifestările lui în domeniul libertății, Cinci prelegeri despre menirea cărturarului, însoțite, din nou, de două introduceri Vieața lui Fichte și Scrierile lui Fichte semnate de traducător. Hegel își face debutul în cultura română cu Diferența dintre sistemul lui Fichte și al lui Schelling tradus de Constantin Noica și publicat în 1943 în Izvoare de filosofie: culegere de studii și texte, vol. 2, îngrijit de Constantin Floru, Mircea Vulcănescu și C. Noica. Acest text hegelian de tinerețe este o bună introducere în gândirea celor doi predecesori, înfățișând și gândirea lui Hegel în perioada sa de formare. Este un text fundamental pentru introducerea generală în gândirea speculativă a idealismului german.
Pe lângă Descartes, dintre filozofii modernității prekantiene s-a mai tradus în perioada interbelică Baruch Spinoza, George Berkeley și David Hume. Primul a fost introdus culturii române datorită muncii de traducător a lui Samuel Katz care publică în Revista de filosofie în 1928 Etica demonstrată după metoda geometrică. Aceasta va avea trei ediții, a doua în 1929 tipărită de editura Casa Școalelor și a treia fiind o reeditare a Revistei de filosofie cu ocazia împlinirii a 250 de ani de la moarte. Numărul omagial al publicației mai conține monografia Filosofia lui Spinoza (publicată inițial în 1928) și o bibliografie de Iosif Brucăr. Același Samuel Katz mai traduce în 1928 Tratat despre îndreptarea intelectului. Toate aceste ediții sunt precedate de prima traducere spinozistă în română Despre Dumnezeu, natură și om, aparținându-i lui A. A. Luca și tipărită în 1919. Din curentul modern al empirismului britanic sunt traduse de S. Căteanu Principiile cunoștinței omenești de George Berkeley și Cercetare asupra intelectului omenesc de David Hume. Prima apare în 1932 și este republicată în 1938, iar a doua în 1936. Amândouă conțin introduceri de Nicolae Bagdasar. Empirismul britanic și senzualismul francez au avut o influență destul de minoră asupra gândirii filozofice românești. Senzualismul lui Étienne Bonnot de Condillac a fost promovat de Ion Heliade Rădulescu și Vasile Alecsandri la mijlocul secolului al XIX-lea însă fără a avea impact. Orientarea kantiană a junimismului va șterge orice amintire a acestei influențe firave.
Dintre eseiștii francezi ai perioadei iluministe au fost popularizați prin publicații în prima jumătate a secolului al XX-lea în special Voltaire și Jean-Jacques Rousseau. Din opera primului s-au tradus textele literare încă din secolul al XIX-lea. Abia în 1901 este publicat în română primul fragment din Dicționarul filozofic. Este vorba de dialogul intitulat Philosoful și natura tradus de Jón Popeanu. Dicționarul filozofic este cea mai importantă operă filozofică a iluministului francez, fiind considerată nucleul ideatic al întregii sale opere. Vor mai fi publicate alte fragmente în 1909 (Sufletul și alte schițe filosofice în traducerea lui A.A. Luca) și în 1921 (Ce este omul?. Există Dumnezeu?. Atei şi ateism. Virtutea şi vițiul de același traducător). Alte apariții voltairiene ante sau interbelice presupun traduceri literare. Din opera lui Rousseau au văzut lumina tiparului în română în această perioadă trei opere. Este vorba de tratatul de pedagogie Emil sau Despre educație tradus de Gheorghe Adamescu și publicat în cinci ediții (1913, 1916, 1916, 1920, 1923), Despre contractul social transpus de Niculae Dașcovici și tipărit în trei ediții (1916, 1920, 1922) și discursul Despre originea inegalității dintre oameni în două ediții apărute în 1912, traduse de A.A. Luca, respectiv C.D. Aricescu.
În timpul celui de-al doilea război mondial s-au publicat multe traduceri și chiar texte originale de filozofie, în pofida faptului că România trecea printr-o perioadă dramatică din punct de vedere economic și politic. Abia în primii ani ai comunismului avântul publicistic încetează datorită cenzurii ideologice instaurate.
În prima perioadă a regimului comunist s-a dezlănțit cea mai acerbă cenzură și vânătoare împotriva intelectualilor indezirabili. Filozofii considerați retrograzi au fost puși la index sau trunchiați prin cenzurare parțială. Gânditorii metafizicieni și idealiști au fost principalele victime. În schimb, a început traducerea sistematică a autorilor empiriști și materialiști într-o cultură care până în 1945 avea o puternică componentă ideatică metafizică. În deceniul șase al secolului al XX-lea s-a impus stilul colectivist în procesul de traducere. În locul unor traducători singulari sau a unor grupuri de câțiva traducători a căror nume să apară pe prima pagină a edițiilor traduse a început să se menționeze „colectivul secției de Filosofie a Institutului de Istorie și Filosofie al Academiei R.P.R.” fără să conțină nici un nume individual. Această practică nu a durat mult, până la sfârșitul deceniului s-a revenit la menționarea numelor traducătorilor. Mai multe ediții au fost tipărite în 1951-52 la Editura de Stat pentru Literatură Științifică ca un proces sistematic de publicare a autorilor raționaliști, empiriști și materialiști considerați corespunzători ideologic integral sau parțial. Majoritatea edițiilor au fost îngrijite de infamul inchizitor cultural Constantin I. Gulian conținând și studiile sale introductive: Aristotel; Giordano Bruno, Galilei, Campanella: fragmente; Bacon, Morus, Hobbes, Locke: texte filosofice; Descartes: Texte filosofice; Spinoza etc.
La sfîrșitul anilor `50 filozoful junimist Mircea Florian începe traducerea integrală a Organonului aristotelic. Logica era percepută ca fiind neutră din punct de vedere ideologic, în același timp era instrumentul de gândire al științei, astfel că regimul comunist nu a transformat-o într-o victimă a cenzurii așa cum s-a întâmplat cu metafizica și filozofiile orientate idealist. Cele șase tratate de logică care compun Organonul au apărut în patru volume: I (Categoriile, Despre interpretare) în 1957, II (Analitica primă) în 1958, III (Analitica secundă) în 1961, IV (Topica, Respingerile sofistice) în 1963. Toate volumele conțin studii introductive ale traducătorului, iar volumele II și IV conțin completări ale aparatului științific de Dan Bădărău. În același an cu primul volum din Organon apare o nouă traducere a Poeticii semnată de Constantin Ion Balmuș. Cu aceste ediții opera aristotelică începe să pătrundă sistematic în cultura română. Traducerea Poeticii din 1940 realizată de D. M. Pippidi va avea a doua ediție în 1965. Opera lui Platon nu va avea aceeași soartă ca cea a lui Aristotel, primul fiind considerat părintele idealismului reacționar. Abia în 1968 va începe un nou proces de traduceri din dialogurilor sale. Între timp doar anumite fragmente au fost tipărite în ediții de culegeri.
Singurul gânditor idealist care a avut trecere în spațiul cultural românesc cenzurat de regimul comunist a fost G. W. F. Hegel datorită influenței pe care a avut-o asupra lui Marx. La începutul anilor `60 începe cea mai substanțială muncă de traduceri filozofice din istoria culturii române, însemnând publicarea textelor hegeliene de maturitate. Traducătorul principal a fost hegelianul Dumitru D. Roșca, secondat de Virgil Bogdan, Constantin Floru și Radu Stoichiță. Cu excepția lui D. D. Roșca care era mai vîrstnic, ceilalți erau cercetători din generația interbelică a lui Constantin Noica. Din 1962 și până în 1971 s-au publicat 11 volume la Editura Academiei R.S.R.: Enciclopedia științelor filozofice. Partea 1: Logica (1962), traducere de V. Bogdan, C. Floru, D. D. Roșca și R. Stoichiță; Prelegeri de filozofie a istoriei (1963); Prelegeri de istorie a filozofiei, 2 vol. (1963-1964), toate trei în traducerea lui D. D. Roșca; Fenomenologia spiritului (1965), traducere de V. Bogdan; Știința logicii (1966) traducere de D. D. Roșca; Prelegeri de estetică (1966) traducere de D. D. Roșca; Enciclopedia științelor filozofice. Partea 3: Filozofia spiritului (1966) traducere de C. Floru; Studii filozofice (1967) traducere de D. D. Roșca, volumul conține patru texte hegeliene de mai mică întindere; Prelegeri de filozofie a istoriei (1968) traducere de Petru Drăghici și R. Stoichiță; Prelegeri de filozofie a religiei (1969) traducere și cuvânt înainte de D. D. Roșca; Principiile filozofiei dreptului (1969) traducere de V. Bogdan și C. Floru; Enciclopedia științelor filozofice. Partea 2: Filozofia naturii (1971) traducere de C. Floru. Din păcate aceste ediții nu conțin aparate critice. Doar Prelegerile de filozofie a religiei sunt precedate de un cuvânt înainte al traducătorului.
În paralel cu integrarea operelor hegeliene în circuitul cultural român, Nicolae Bagdasar preia sarcina traducerii operei kantiene. După 1965 cenzura ideologică devine mai relaxată față de traducerile de filozofie în comparație cu perioada anilor 50. Noua traducere a Criticii rațiunii pure, realizată în colaborare cu filologul Elena Moisuc, este publicată în 1969 la Editura Științifică. Bagdasar semnează și studiul introductiv foarte amplu. Această ediție rămâne fundamentală atât ca importanță pentru dezvoltarea capacității conceptuale a limbii române contemporane, dar și datorită faptului că a rămas sursa principală de inițiere în filozofia kantiană pentru generații întregi de studenți, profesori și cercetători până în prezent. Critica rațiunii practice și Întemeierea metafizicii moravurilor sunt publicate într-un volum tot la Editura Științifică în 1972, la un an după decesul lui Bagdasar. Ediția conține un studiu introductiv semnat de traducător și o postfață de Niculae Bellu.
Aceste ediții presupun un nivel superior de exigență terminologică și de claritate și rigoare ideatică și astfel au ajutat la dezvoltarea terminologiei românești referitoare la gândirea lui Kant și la idealismul german. Această perioadă a anilor 60 și începutul anilor 70 în care s-au tipărit edițiile din operele lui Kant și Hegel reprezintă în istoria traducerilor în limba română un moment hotărâtor al maturizării terminologice și conceptuale. Capacitatea tehnică a limbii a ajuns la un nivel apropiat celui de azi. În paralel cu traducerile marilor texte care implică o dificultate terminologică semnificativă, operele filozofice ale lui Constantin Noica și Lucian Blaga, dar și ale altor gânditori români, au ajutat l-a ameliorarea tehnică a limbii române atât prin importul unor neologisme, cât și prin determinarea semantică mai riguroasă a unor termeni care astfel ajung să înglobeze sensuri mult mai abstracte.
Manuscrisul traducerii eminesciene a unui sfert din Critica rațiunii pure vede lumina tiparului integral în anul 1975 sub titlul Lecturi kantiene la editura Univers. Ediția este îngrijită de Constantin Noica și Alexandru Surdu și conține o introducere substanțială semnată de filozoful de la Păltiniș în care subliniază valoarea deosebită a traducerii, care rămâne fidelă sensului filozofic și nefiind o traducere mecanică fidelă textului. Poetul încearcă să pătrundă gândul autentic al lui Kant, traducerea fiind realizată fără sugestia vreunei exegeze. Acest fapt arată înțelegerea în profunzime a ideilor și semnalează înzestrarea filozofică a lui Eminescu, care nu este întotdeauna evidentă în opera poetică (Noica, 1975:XXXIX). Din păcate, Maiorescu și discipolii săi au desconsiderat traducerea, văduvind cultura română antebelică de o prezență filozofică remarcabilă.
Cele două ediții kantiene ale lui Bagdasar sunt completate de apariția Criticii facultății de judecare în 1981 la Editura Științifică și Enciclopedică. Traducerea logicianului Alexandru Surdu și a psihanalistului Vasile Dem. Zamfirescu este completată de retipărirea traducerii primei Introduceri realizate de Constantin Noica în 1943. Ediția conține un bogat aparat științific la care participă și Rodica Croitoru care va deveni principalul traducător al operei kantiene după 1990. Surdu va traduce și Logica generală în 1985, după cursul de logică predat de Kant la Universitatea din Königsberg. Ultima ediție publicată din opera filozofului prusac în perioada comunistă, mai precis în 1987, este Prolegomene la orice metafizică viitoare care se va putea înfățișa ca știință în traducerea lui Mircea Flonta şi Thomas Kleininger. Conține și studiul introductiv ”Prolegomenele” și ”Critica rațiunii pure” realizat de Flonta.
În aceeași perioadă cu traducerile din Hegel, mai exact în 1965, este publicată Metafizica, cea mai dificilă operă aristorelică din punct de vedere conceptual. Traducerea a fost realizată de Ștefan Bezdechi, cu un studiu introductiv semnat de Dan Bădărău. Fizica apare în anul următor în traducerea lui Nicolae I. Barbu, cu un studiu introductiv scris de Pavel Popescu. În 1968 este tipărită o nouă versiune în limba română la Categorii, primul tratat de logică din Organon, în ediția Comentarii la Categoriile lui Aristotel însoțite de textul comentat care conține și comentariile filozofilor neoplatonici Porfir, Dexip și Ammonius Hermiae. Textele sunt traduse de Constantin Noica care semnează și cuvântul înainte. În 1971 este publicată Comentarii la tratatul Despre interpretare al lui Aristotel: însoțite de textul comentat, care conține tratatul aristotelic despre interpretare și comentariile neoplatonicilor Ammonius Hermiae și Stephanus din Alexandria. Traducerile și comentariul îi aparțin tot filozofului de la Păltiniș. Alte ediții notabile din opera stagiritului sunt Despre suflet tradus de Nicolae I. Ștefănescu și publicat în 1969 și Parva naturalia. Scurte tratate de științe naturale apărut în 1972. Ultima este tradusă de Șerban Mironescu și Constantin Noica. Până la sfârșitul anilor `80 nu se mai tipăresc alte opere aristotelice, interesul cercetătorilor clasiciști va fi orientat mai ales spre traducerea integrală a operei platonice. Abia în 1988 este publicată Etica Nicomahică în traducerea Stellei Petecel, care realizează și aparatul științific al ediției.
Dintre autorii modernității prekantiene s-au tipărit în anii 50-60 trei ediții din Descartes: Discurs asupra metodei de a ne conduce bine rațiunea şi de a căuta adevărul în științe în 1957, tradusă de Crizantema Totoescu, Reguli utile şi clare pentru îndrumarea minții în cercetarea adevărului în 1964, tradusă de Constantin Vlit și completată de studiul introductiv Teoria carteziană a cunoașterii în „Reguli” scris de logicianul Gheorghe Enescu și Geometria în 1966, tradusă și prefațată de Alexandru Giuculescu. Spre sfârșitul perioadei comuniste mai avem o singură ediție din opera lui Descartes, este vorba de Pasiunile sufletului apărută în 1984 în traducerea lui Dan Răutu, cu studiul introductiv Descartes și dialectica pasiunilor de Gheorghe Brătescu. Etica lui Spinoza este tradusă în 1957 de Alexandru Posescu, cu un studiu introductiv scris de Ion S. Firu. La trei ani distanță estre tipărită altă operă spinozistă Tratatul teologico-politic cu traducerea și studiul introdictiv realizate tot de Firu. Mai apare în 1979 Tratatul despre îndreptarea intelectului şi despre calea cea mai bună care duce la adevărata cunoaștere a lucrurilor tradus de Alexandru Posescu.
Pascal și Leibniz au pătruns târziu în circuitul cultural românesc. Prima operă pascaliană care vede lumina tiparului în limba română în 1973 este Scrisori provinciale în traducerea lui George Iancu Ghidu. Ediția conține studii introductive de Ion Brăescu (Pascal creator al prozei franceze moderne) și Florica Neagoe (Blaise Pascal filosoful). S-au mai tipărit fragmente din operele lui Pascal în alte ediții. Din opera lui Leibniz un text de mică întindere Noțiunile fundamentale ale logicii tradus din franceză fără numele traducătorului este publicat în 1966 în volumul 11: Logică şi filosofie: orientări în logica modernă şi fundamentele matematicii din seria Materialismul dialectic şi științele moderne. În 1972 începe seria de volume Opere filozofice dedicate filozofului german, din care apare doar volumul I conținând unsprezece texte dintre care sunt de menționat Disertație metafizică, Monadologia și fragmente din corespondență. Traducerea culegerii de texte este realizată de Constantin Floru, iar studiul introductiv de Dan Bădărău.
Din opera lui Francis Bacon sunt publicate mai multe ediții. Noul Organon tradus de Nicolae Petrescu și Mircea Florian apare în 1957. Florian a lucrat în paralel la acea dată cu traducerea Organonului aristotelic. Noua Atlantidă a văzut lumina tiparului în 1962 fiind tradusă de Virgil Cândea cu un cuvânt înainte de Tudor Vianu. În 1969 apare Eseuri sau sfaturi politice şi morale traduse și cu un aparat tehnic de Armand Roșu. Despre înțelepciunea anticilor din 1976 tradus de Alexandru Posescu este ultima ediție din Bacon până la sfârșitul secolului. Abia după anul 2000 se reiau traducerile din opera părintelui britanic al empirismului. Dintre gânditorii curentului empirist vor mai fi traduși în perioada comunismului doar John Locke și David Hume. Primul este prezent cu trei ediții: Eseu asupra intelectului omenesc (1961) tradus de Armand Roșu și Teodor Voiculescu, Texte pedagogice alese (1962) fără menționarea traducătorului și Cîteva cugetări asupra educației (1971) traduse de Mioara Cimpoieş. Al doilea este prezent cu o singură ediție Cercetare asupra intelectului omenesc în 1987 în traducerea lui Mircea Flonta, Adrian-Paul Iliescu și Constanța Niță.
În această perioadă sistemul represiv a impus traducerea unei cantități mari de maculatură ideologică marxistă pentru a legitima teoretic și cultural ideologia de stat. Limbajul de lemn folosit a creat un precedent negativ, influențând mai multe generații de cercetători și scriitori care au deprins un stil conformist și simplist determinat de clișee ideologice, diferit de limba română dezvoltată de gânditorii neaserviți și de traducerile lor.
Filozofia idealistă a lui Platon a fost ignorată sau percepută cu ochi critic de regimul ideologic al epocii. Cu toate acestea, după 1965 a început cea mai importantă perioadă de traduceri din opera sa. Inițiativa a preluat-o Constantin Noica pentru care traducerea operei complete a filozofului grec era un eveniment crucial pentru cultura română. Prima ediție a fost Dialoguri în 1968, reprezentând republicarea traducerilor lui Cezar Papacostea a dialogurilor Apărarea lui Socrate, Banchetul, Fedon, Gorgias și Menon. Noica completează ediția cu traducerea dialogului Charmides, a Scrisorii a VII-a și cu studiul introductiv Viața lui Platon. În 1969 apare Lysis: interpretarea unui dialog platonic tradus și completat cu un eseu despre înțelesul grec al dragostei de oameni și lucruri de Noica. Ulterior filologul Petru Creția se alătură proiectului nicasian de traducere a operei platonice. Editura Științifică și Enciclopedică își asumă responsibilitatea tipăririi operelor complete. Primul volum din Opere este publicat în 1974 cu un studiu introductiv de Ion Banu. Echipei i se alătură traducătorii Francisca Băltăceanu, Marta Guțu, Sorin Vieru, Simina Noica, Dan Slușanschi, Alexandru Cizek și Șerban Mironescu. Volumul este republicat anul următor cu un aparat științific mai cuprinzător. Au fost proiectate opt volume pentru a circumscrie întreaga operă a lui Platon. La volumele următoare se vor adăuga echipei Nicolae-Șerban Tanașoca, Manuela Popescu, Gabriel Liiceanu, Liana Lupaș, Manuela Tecușan, Andrei Cornea, Radu Bercea, Alexandru Surdu, Marian Ciucă, Elena Popescu și Cătălin Partenie. Volumul II apare în 1976 conținând dialogurile Hippias Minor, Hippias Maior, Ion, Euthyphron, Lysis și Menon; volumul III în 1978 cu Euthydemos și Cratylos.; volumul IV în 1983 cu Phaidon și Phaidros; volumul V în 1986 cu Republica; volumul VI în 1989 cu Parmenide, Theaitetos, Sofistul și Omul politic.; volumul VII a apărut după Revoluție, în 1993 cu Philebos, Timaios și Critias. Din păcate filozoful de la Păltiniș nu a mai fost în viață pentru a vedea finalizate volumele VI și VII, iar volumul al VIII-lea nu a mai apărut. În schimb, în 1995 s-au publicat Legile, și în 1996 Scrisorile, Dialogurile suspecte și Dialogurile apocrife la editura Iri. Este vorba despre traduceri realizate de Ștefan și Elefterie Bezdechi și rămase în manuscris. Primul a tradus Cartea a XIII-a a Legilor, Scrisorile și Dialogurile, semnând și introducerile; al doilea Cărțile I-XII ale Legilor. Cu acestea traducerea și publicarea integrală a operei lui Platon în română a fost realizată.
În paralel cu elaborarea ediției monumentale a operelor platonice s-a publicat integrala fragmentelor presocratice. În 1974 apare un prim volum Fragmentele presocraticilor la editura Junimea în traducerea lui Constantin Noica și Simina Noica. Ediția germană Diels-Kranz din 1971 a fost sursa traducerii. Filologii clasiciști germani Hermann Alexander Diels și Walther Kranz au realizat ediția standard a fragmentelor presocraticilor publicată pentru prima dată în 1903 și revăzută de mai multe ori, ediția definitivă fiind tipărită în 1952. Acest prim volum nu este urmat de un altul, în schimb se reia traducerea cu o echipă mai mare. Vor fi publicate patru volume cu titlul general Filosofia greacă până la Platon, primele două îngrijite de Ion Banu și Adelina Piatkowski în 1979, următoarele îngrijite de Petru Creția și C. Noica în 1984. Echipa de traducători îi include pe George Murnu, Ștefan Bezdechi, Dumitru Burtea, Felicia Ștef, Mariana Tâțu, S. Noica, Maria Marinescu-Himu, Constantin Săndulescu și Alexandru Posescu. Această ediție integrală nu a fost republicată pînă acum.
În perioada comunismului a crescut interesul pentru eseiștii francezi din secolul al XVIII-lea, în special pentru autorii enciclopediști. Orientarea materialistă, anticlericală și chair ateistă a unora dintre ei era congruentă cu ideologia marxistă de partid. În paralel cu introducerea în limba română a unor autori noi (d’Holbach, d’Alambert, Diderot, La Mettrie), s-au retradus operele filozofice ale lui Voltaire și Rousseau. Lili Soare traduce fragmente din Dicționarul filosofic (texte alese) în 1951, ediția conține un număr mai consistent de texte decît edițiile fragmentare anterioare. Versiunea completă va fi publicată abia în 2002. Din opera pedagogului iluminist, o nouă variantă a Contractului social apare în 1957 în traducerea lui Henri H. Stahl. Ediția va fi retipărită în 1996 cu o postfață de Anton I. Adămuț. Noi versiuni ale Discursului asupra originii şi fundamentelor inegalității dintre oameni și ale tratatului Emil văd lumina tiparului în 1958, respectiv 1973, în traducerile lui S. Antoniu și Dimitrie Todoran.
După revoluție s-au diversificat destul de mult traducerile în ceea ce privește autorii publicați. S-a tradus din toate subdomeniile filozofiei și s-a dat mai multă atenție unor autori din zona bibliografiei secundare referitoare la autorii clasici, mult mai mult decât se întâmpla înainte de 1989. În trecut, accesul la bibliografia critică și științifică ce însoțea marile opere era în general greu accesibilă, fiind în alte limbi și unele exemplare erau greu de obținut. Astfel, începând cu anii 90 s-a încercat completarea acestei lacune. În același timp, s-a încercat și o sincronizare cu mediile de cercetare filozofică din occidentul contemporan al sfârșitului de secol XX. O caracteristică a perioadei anilor 90 este reeditarea unor traduceri mai vechi de 1945, antebelice sau interbelice. Aceasta face parte dintr-o tendință mai largă de recuperare a culturii românești de dinainte de epoca comunistă. Reeditările sunt relevante mai mult ca documente filologice și istorice pentru a vedea cum se traducea în trecut și ce modalități stilistice și terminologice determinau limba română în prima jumătate a secolului al XX-lea, decât ca ediții relevante științific. Aceste versiuni, de multe ori discutabile tehnic, au fost urmate la scurtă vreme de traduceri noi abdatate nivelului de cursivitate și complexitate terminologică și conceptuală ale limbii specifice sfârșitului de secol XX.
Traducerea operei lui Platon fiind realizată integral, următoarea etapă presupunea perfecționarea traducerilor sau înlocuirea celor existente cu unele superioare. Mai multe ediții din anii 90 retipăresc dialogurile apărute în cele șapte volume, majoritatea la editura Humanitas. De menționat Phaidros în 1993, Parmenide și Phaidon în 1994 și Lysis sau Despre prietenie în 1996. În paralel, editura Iri a republicat traducerile lui Cezar Papacostea din perioada interbelică (1995, 1996, 1998). Dintre noile traduceri, Scrisorile (I-XIII) în versiunea Adelinei Piatkovwski apare în 1997. În același deceniu din opera lui Aristotel s-au tipărit doar traduceri mai vechi. Excepție fiind fragmente din Despre cer publicate de Șerban Nicolau în Revista de filozofie (1989, 1990, 1992). În 1992 este publicat Statul atenian, care reia ediția lui Ștefan Bezdechi din 1944. În 1994 se reia ediția Categoriilor traduse de Constantin Noica în 1968, în 1995 se retipărește Fizica în traducerea lui Nicoale I. Barbu din 1966. În 1995 se publică traducerea lui Elefterie Bezdechi din 1924, apoi în 1996 sub îngrijirea lui Gheorghe Vlăduțescu apare De anima; Parva naturalia după edițiile din 1968 a lui N. I Ștefănescu și din 1971 a lui Șerban Mironescu și Constantin Noica. Tot în 1996 s-a republicat la editura Iri Metafizica lui Ștefan Bezdechi din 1965, cu aparatul științific realizat de Dan Bădărău. În 1997 și 1998 s-a publicat în două volume tot la Iri Organonul, ce apăruse inițial în patru volume. Altă retipărire din opera stagiritului este Despre interpretare în 1998 după traducerea lui Noica din 1971, împreună cu comentariile filozofilor neoplatonici Ammonius Hermiae și Stephanus din Alexandria. Tot în 1998 sunt reeditate Etica Nicomahică din 1988 tradusă de Stella Petecel și Poetica după a II-a ediție a lui D. M. Pippidi din 1965, îngrijită de Petecel. La sfârșitul deceniului începe o perioadă de noi traduceri. În 1998 Gheorghe Vlăduțescu publică Metafizica cărțile A-E la editura Paideia, iar în 1999 și 2000 Alexander Baumgarten publică dosarele tematice Despre eternitatea lumii și Despre unitatea intelectului la editura Iri, realizând atât traducerea cât și aparatul științific al edițiilor. Primul conține fragmente din Topica, Metafizica, Fizica, Despre cer, Despre generarea animalelor și Meteorologicele. Al doilea dosar conține fragmente din Despre suflet. Pe lângă fragmentele din opera stragiritului, dosarele conțin comentarii ale unor filozofi antici sau medievali. Aceste dosare despre eternitatea lumii și unitatea intelectului reprezintă, alături de problema despre cearta universaliilor, tematicile fundamentale care au produs comentarii și polemici la sfârșitul antichității și în evul mediu, ultimele două fundamentând curentele medievale de gândire: realismul, nominalismul și conceptualismul, fără de care nu poate fi înțeleasă geneza în modernitate a curentelor raționalismului și empirismului.
După 1990 interesul pentru filozofia kantiană a crescut datorită dezvoltării interesului general pentru filozofie. Cele mai multe ediții, raportat la unitatea de timp, din toată istoria traducerilor în limba română au apărut după această dată. Acest lucru a fost cauzat mai ales de liberalizare și de dispariția cenzurii care a dus la o explozie de traduceri și publicări a unor autori clasici și nu neapărat datorită creșterii interesului special față de Kant. Cel mai important traducător din această perioadă a fost Rodica Croitoru. Aceasta a înființat în 1990 Societatea Kant din România, care a organizat mai multe simpozioane internaționale. Prima ediție realizată de Croitoru, Scrieri moral-politice tipărită de Editura Științifică în 1991, conține patru texte kantiene (Metafizica moravurilor, Spre pacea eternă, Înștiințare asupra încheierii apropiate a unui tratat în vederea păcii eterne în filozofie, Încercare asupra unor considerații privind optimismul) și un bogat aparat critic. Metafizica moravurilor, pentru prima dată prezentă în limba română, reprezintă aplicația în spațiul politic și social a principiilor din Critica rațiunii practice. A fost republicată în 1999. Celelate traduceri ale lui Croitoru vor vedea lumina tiparului după anul 2000. În anii 90 vor fi republicate edițiile celor trei Critici din perioada comunismului. A doua ediție a Criticii raținii pure apare la editura Iri în 1994 și este lipsită de aparatul critic al lui Bagdadar. În 1998 este publicată la aceeași editură ediția a III-a îngrijită de Ilie Pârvu, care corectează unele inconsecvențe terminologice ale traducerii lui Bagdasar. A doua ediție a Criticii rațiunii practice și Întemeierii metafizicii moravurilor este tipărită în 1995 tot la Iri, păstrându-se aparatul critic al lui Bagdasar, însă fără postfața lui Niculae Bellu. Critica facultății de judecare este republicată în același an la editura Trei fără aparatul critic și studiile introductive ale ediției din 1981. Mai trebuie menționate Logica generală și Prolegomene la orice metafizică viitoare care se va putea înfățișa ca știință republicate în 1996 în ediții revăzute și adăugite. După anul 2000 Rodica Croitoru va fi secondată de Alexandru Boboc în realizarea noilor traduceri din opera filozofului prusac. Boboc va traduce mai multe texte din perioada precritică care erau necunoscute până acum culturii române.
Și opera hegeliană va fi retipărită după 1990, însă fără a se întreprinde traduceri noi din textele de maturitate. Noile traduceri vor fi din operele de tinerețe. Vor fi publicate în 1995 la editura Humanitas Enciclopedia științelor filozofice. Partea 1: Logica și Prelegeri de filozofie a religiei, iar la editura Iri Fenomenologia spiritului. Urmează în 1996 Enciclopedia științelor filozofice. Partea 3: Filozofia spiritului la Humanitas și Principiile filozofiei dreptului sau elemente de drept natural și de știință a statului la Iri, apoi în 1997 Prelegeri de filozofie a istoriei tot la Humanitas. Noile publicări nu implică completarea textelor cu aparate critice. Dintre noile apariții Alexandru Boboc traduce Cel mai vechi program de sistem al idealismului german, un fragment de text, publicat în Revista de Filosofie în 1990. În 1994 vede lumina tiparului Scrieri teologice de tinerețe, vol. 1: Viața lui Iisus traducerea și aparatul critic realizate de Boboc. La sfîrșitul deceniului, mai exact în 1998, Radu Gabriel Pârvu traduce Lecții despre Platon: 1825-1826 care conține o versiune diferită în formă prescurtată a capitolului despre Platon din Prelegeri de istorie a filozofiei, reprezentând însemnările lui Karl Gustav von Griesheim la cursurile lui Hegel din 1825-1826, aceste însemnări reprezintă o versiune mai accesibilă a prelegerilor.
Cei mai neglijați filozofi în timpul comunismului au fost Johann Gottlieb Fichte, Friedrich Schelling, Arthur Schopenhauer și Friedrich Nietzsche. Doar ultimii doi au câteva ediții publicate în această perioadă. Traducerea lui Titu Maiorescu la Aforisme asupra înțelepciunii în viață, este republicată în 1969, ediția fiind îngrijită de Domnica Filimon-Stoicescu și completată cu un studiu introductiv de Liviu Rusu. În 1974 sub titlul Studii de estetică sunt publicate zece capitole extrase din volumul al doilea din Lumea ca voință și reprezentare traduse de Grigore Tănăsescu cu un studiu introductiv de Nicolae Tertulian. Din opera lui Nietzsche au apărut două texte Cazul Wagner și Nietzsche contra Wagner publicate împreună în 1983. Traducerea și prefața îi aparțin lui Alexandru Leahu.
După 1989 din opera lui Fichte se mai traduc trei texte publicate într-un volum în 1995 la editura Humanitas sub titlul Doctrina științei. Este vorba de Prima introducere în doctrina științei și A doua introducere în doctrina științei traduse de Paul Blendea și de Expunerea doctrinei științei. Din anul 1801 în traducerea lui Radu Gabriel Pârvu. Cu toate acestea, gândirea lui Fichte rămâne în continuare ignorată în cultura română. Din opera lui Schelling s-au tradus primele texte abia după 1990. Filosofia artei: despre relația artelor plastice cu natura apare în 1992 în traducerea lui R. G. Pârvu și Gabriel Liiceanu. În 1995 este publicată opera fundamentală a gândirorului german Sistemul idealismului transcendental la editura Humanitas în traducerea lui Pârvu. Vasile Muscă traduce Bruno sau Despre principiul divin și principiul natural al lucrurilor tot în 1995. Ediția conține și un cuvânt introductiv Schelling și dialogul său Bruno… scris de traducător.
Aforismele lui Schopenhauer în traducerea lui Titu Maiorescu au fost republicate în 1992. Ediția a preluat versiunea îngrijită de D. Filimon-Stoicescu din 1969. În 1994 sunt publicate Fundamentele moralei traduse de Tudor Reu. Opera fundamentală a filozofului german Lumea ca voință și reprezentare este tipărită în 1995 la editura Moldova, destul de tardiv luând în considerare interesul timpuriu destul de pregnant față de gândirea schopenhaueriană din vremea junimismului. Traducerea celor trei volume a fost realizată de Emilia Dolcu, Viorel Dumitrașcu și Gheorghe Puiu după o ediție în franceză, coroborată cu textul german. Ediția conține și un proslogion scris de Anton Adămuț. O traducere direct din germană va fi realizată de R. G. Părvu și publicată în 2012. În 1995 vor mai apare Scrieri despre filozofie și religie tradus de Anca Rădulescu și Parerga și paralipomena: omisiuni și adăugiri în traducerea lui Robert Adam. Amândouă ediții conțin fragmentar capitole și paragrafe din Parerga și Paralipomena plus un paragraf din Lumea ca voință și reprezentare prezent în ediția tradusă de Rădulescu. Prima ediție conține un eseu de Thomas Mann despre Schopenhauer, iar a doua o prefață de Nicolae Năstase.
Opera lui Nietzsche este recuperată după revoluție într-un număr mare de ediții. În 1991 apare Dincolo de bine şi de rău. Preludiu la o filozofie a viitorului în traducerea lui Francisc Grünberg, Așa grăit-a Zarathustra. O carte pentru toți şi nici unul tradusă de Victoria Ana Tăușan și Ecce homo. Cum devii ceea ce ești tradusă de Liana Micescu. Prima ediție în limba română care conține un aparat critic este Nașterea filosofiei în epoca tragediei grecești ediție publicată în 1992 și tradusă de Mircea Ivănescu. Conține și un studiu introductiv scris de Vasile Muscă. În 1993 vede lumina tiparului Amurgul idolilor în traducerea lui Vasile Frăteanu și Camelia Tudor. Știința voioasă, Amurgul idolilor și Genealogia moralei sunt publicate într-un volum la editura Humanitas în 1994 în traducerea lui Alexandru A. Şahighian și Liana Micescu. Alte ediții din același an au fost Așa grăit-a Zarathustra. O carte pentru toți şi nici unul cu traducere și introducere Nietzsche și „discursul mixt” de Ștefan Augustin Doinaș; Noi, filologii, traducere și studiu introductiv Nietzsche și filologia clasică de Vasile Muscă; A doua considerație inoportună: despre folosul şi neajunsurile istoriei pentru viață tradusă de Amelia Pavel. În 1996 apare Antichristul tradus și postfațat de V. Muscă și Călătorul şi umbra sa. Omenesc, prea omenesc tradus de Otilia-Ioana Petre. În 1998 începe tipărirea operelor complete după prestigioasa ediție critică științifică în 15 volume a italienilor Giorgio Colli şi Mazzino Montinari. Sunt publicate șase volume (1998, 1998, 1999, 2001, 2004, 2005) la editura Hestia în traducerea lui Simion Dănilă.
Dintre filozofii raționaliști ai modernității timpurii avem mai multe ediții din opera lui Descartes. Discurs despre metoda de a ne conduce bine rațiunea şi a căuta adevărul în științe e publicat în 1990 în volumul Descartes şi spiritul științific modern la Editura Academiei Române în traducerea lui Alexandru Boboc și Daniela Rovenţa-Frumuşani. Ediția este completată de studii scrise de Radu P. Voinea, C. I. Gulian, Caius Iacob, Nicolae Teodorescu, Marin Aiftincă, Gheorghe Al. Cazan. Editura Humanitas retipărește în 1992 în volumul Două tratate filozofice: Reguli de îndrumare a minții. Meditații despre filozofia primă cele două traduceri realizate de Constantin Noica în 1935 și 1937. Ediția conține și prefața Viața şi filozofia lui René Descartes scrisă de filozoful de la Păltiniș. Meditațiile metafizice apar în 1993 în traducerea lui Ion Papuc. În 1995 Gheorghe Vlăduțescu realizează o altă traducere la Discurs asupra metodei, cu titlul Expunere despre metodă. La sfârșitul deceniului, mai precis în 1999, apare Tratat despre sentimente: (Sufletul şi corpul) tradus de Leonard Gavriliu, ediția fiind o nouă versiune la Pasiunile sufletului.
Interesul pentru opera lui Baruch Spinoza a fost destul de slab și după Revoluție. Dan Negrescu a retradus în 1992 Tratat despre îndreptarea intelectului, ediția fiind completată de prefața lui Viorel Colțescu. S-au mai republicat în 1993 versiunea lui Samuel Katz din 1930 la Etica și în 1994 traducerea lui Alexandru Posescu din 1979 la Tratatul despre îndreptarea intelectului. Următoarele ediții apărute până în prezent vor fi doar reeditări ale unor traduceri mai vechi. Din opera lui Blaise Pascal este publicată prima versiune integrală în limba română a Cugetărilor în traducerea lui George Iancu Ghidu, cu un studiu introductiv de Ernest Stere. O altă versiune a Cugetărilor este publicată în 1998 în traducerea lui Maria și Cezar Ivănescu. Tot în același an este republicată traducerea Scrisorilor provinciale a lui G. I. Ghidu din 1973. Monadologia și Disertația metafizică a lui Leibniz sunt publicate în 1994 și 1996 după traducerile lui Constantin Floru din 1972. Prima conține un studiu introductiv de Dan Bădărău. În 1997 la editura Polirom vede lumina tiparului singura traducere nouă a deceniului, Eseuri de teodicee realizată de Diana Morărașu şi Ingrid Ilinca, completată cu un studiu introductiv de Nicolae Râmbu.
Din operele empirismului britanic este publicată în 1999 o ediție cu două texte de filozofie practică ale lui John Locke: Al doilea tratat despre cârmuire și Scrisoare despre toleranță în traducerea lui Silviu Culea, cu studii și comentarii realizate de Adrian-Paul Iliescu, Cătălin Avramescu, Mihaela Czobor și Radu Mihail Solcan. Din filozofia lui George Berkeley este retipărită în 1995 traducerea din 1932 a lui S. Căteanu Principiile cunoștinței omenești, împreună cu studiul introductiv al lui Nicolae Bagdasar. Ediția este îngrijită de Nicolae Râmbu care semnează și prefața Idealismul lui George Berkeley. Din textele lui David Hume este publicat un fragment din Tratat asupra naturii umane: Despre identitatea personală în revista Krisis în 1995, în traducerea lui Ovidiu G. Grama și Sorin Vlădoi. John Stuart Mill este prezent cu mai multe ediții în ultimul deceniu al secolului al XX-lea, după ce interesul pentru gândirea sa în cultura română a fost minor. Noile abordări liberale în spațiul politic de după 1990 au dus la o creștere a relevanței lui Mill, considerat unul dintre părinții liberalismului. Adrian-Paul Iliescu traduce Despre libertate în 1994, iar în 1996 apare Utilitarismul în traducerea lui Valentin Mureșan.
Filozofia existențialistă a fost cunoscută în spațiul cultural românesc în primul rând prin reprezentanții francezi ai curentului care au fost prezenți în volume traduse în perioada comunismului. Părintele existențialismului din secolul al XIX-lea, danezul Sören Kierkegaard, a fost introdus prin traduceri abia după 1990, mai ales prin transpunerile realizate de Elena Dan și Kjeld Jensen. Prima ediție a fost Jurnalul seducătorului publicat la editura Scripta în 1992. Opera de orientare intuiționist vitalistă a filozofului francez Henri Bergson a fost și ea puțin cunoscută în spațiul cultural românesc înainte de 1990. În perioada interbelică s-au publicat câteva traduceri fragmentare, plus monografia lui Iosif Brucăr. Mai multe traduceri au fost tipărite după revoluție, realizate în special de Diana Morărașu (Cele două surse ale moralei şi religiei și Eseu asupra datelor imediate ale conștiinței în 1992 și Introducere în metafizică în 1998).
În anii 80 s-au tipărit mai multe ediții de traduceri în cadrul Facultății de Filosofie a Universității din București. Acestea erau de slabă calitate grafică cu litere bătute la mașină. Textele erau destinate doar studenților facultății, deci unui circuit închis, nefiind tipărite la o editură exterioară mediului universitar. Circulația limitată a acestor volume a presupus o mai slabă vigilență a cenzurii și astfel a permis o mai mare libertate a opțiunilor de traducere. Încep astfel să fie redate în română texte ale unor filozofi contemporani, reprezentanți ai fenomenologiei sau ai școlii analitice. În ediția Filosofia contemporană în texte alese şi adnotate, partea I, tipărită în 1985 și destinată studenților din anul IIII, apar primele texte husserilene în limba română. Este vorba de Ideea de cultură europeană. Primul ei germene în filosofia greacă și Conferințe pariziene. Traducerea textelor a fost realizată de Alexandru Boboc. În același volum este tipărită prima versiune în limba română a Tratatului logico-filozofic al părintelui filozofiei analitice Ludwig Wittgenstein, realizată de logicianul Alexandru Surdu care semnează și un cuvânt înainte. Ediția studențească este completată de eseul hegelian de scurtă întindere Cine gândește abstract? și de Expunerea chestiunii privind sensul ființei care reprezintă introducerea tratatului fenomenologic heideggerian Ființă și timp, amândouă în traducerea lui Boboc. Versiunea din 1985 a fost retipărită de mai multe ori (1986, 1987, 1988). Prima operă a lui Martin Heidegger publicată în română a fost Originea operei de artă în 1982. Traducerea a fost realizată de Gabriel Liiceanu și Thomas Kleininger. Ediția cuprinde și alte texte heideggeriene de mică întindere și studiul introductiv Meditații introductive asupra lui Heidegger de Constantin Noica. Interesul lui Liiceanu pentru estetică l-a impulsionat în traducerea unor texte de filozofia artei. În cadrul ediției operelor complete a lui Platon a tradus Phaidros, dialogul despre frumos, apoi în 1992 Filosofia artei a lui Schelling. În 1988 va apărea Repere pe drumul gândirii o colecție de texte dintre care mai importante sunt Ce este metafizica?, Scrisoare despre ”umanism” și Hegel și grecii. Traducerea a fost realizată de Liiceanu și Kleininger.
După 1990 interesul pentru fenomenologie în cultura română va crește, culminând cu fondarea Societății Române de Fenomenologie în anul 2000 și a revistei Studia Phaenomenologica în 2001. S-a păstrat până astăzi un interes mai pregnant pentru curentele de filozofie continentală contemporană (fenomenologie, structuralism, postmodernism etc.) decât față de școala analitică anglo-saxonă. Din opera lui Edmund Husserl sunt tipărite mai multe ediții, începând cu Meditații carteziene: o introducere în fenomenologie publicată la editura Humanitas în 1994. În același an Ion Copoeru traduce la o editură clujeană o altă versiune a Meditațiilor. În traducerea lui Alexandru Boboc apar Filosofia ca știință riguroasă în 1994, Criza umanității europene şi filosofia în 1997 și Conferințe pariziene şi alte scrieri filosofice în 1999. Opera fundamentală a lui Heidegger Ființă și timp apare în versiune integrală în română pentru prima dată în 1994, în traducerea lui Dorin Gabriel Tilinca și cu o introducere de Octavian Vuia. Vuia a fost student al lui Heidegger în timpul celui de-al doilea război mondial, alături de Alexandru Dragomir și Walter Biemel. O nouă traducere a tratatului este publicată un an mai târziu de Tilinca și Mircea Arman. Amândouă ediții apar la editura Jurnalul Literar. Următoarea variantă în limba română este realizată de Gabriel Liiceanu și Cătălin Cioabă și publicat în 2003 la editura Humanitas cu un aparat critic mult mai elaborat. Alte ediții notabile din deceniul postcomunist au fost Timpul imaginii lumii din 1998, după traducerea lui Andrei Timotin și Introducere în metafizică din 1999 după traducerea lui Liiceanu și Kleininger.
Traducerile din opera lui Ludwig Wittgenstein sunt asociate interesului pentru logică și filozofie analitică. Versiunea lui Alexandru Surdu a Tratatului logico-filozofic, aparută inițial în 1985, este republicată în 1991 la editura Humanitas. Alte apariții importante în acea perioadă din opera gânditorului vienez au fost Caietul albastru în 1993 tradus de Mircea Dumitru, Mircea Flonta și Adrian-Paul Iliescu; Lecții și convorbiri despre estetică, psihologie și credința religioasă în același an și Însemnări postume: 1914-1951 în 1995, amândouă după traducerea lui Flonta și Iliescu.
Traducerile din opera lui Heidegger de după 1990, dar și din a altor autori considerați dificili, au adăugat instrumente terminologice noi modului românesc de exprimare filozofică. Uneori nu s-a reușit găsirea sau formarea unui termen în limba română care să exprime adecvat un concept străin. Conceptul de dasein (a fi aici, în prezent) al lui Heidegger este cel mai cunoscut exemplu. Limba română și-a dezvoltat potențialul filozofic în timp. În prezent ea este formată pentru discursul filozofic la orice nivel de explicitare. Conține un limbaj destul de tehnic și o capacitate de exprimare complexă și rafinată. Privind retrospectiv, filozoful care are cele mai multe ediții în limba română, traduceri integrale sau fragmente în cărți, reviste, culegeri de texte cu tot cu reeditări, este Platon cu aproximativ 131 de apariții. Este urmat de Immanuel Kant cu 106 ediții și Aristotel cu 103 traduceri. În ceea ce privește gînditorul despre care s-a scris cel mai mult în cultura română acesta este Kant cu 72 de cărți și peste 500 de articole. Despre Platon avem 44 de cărți, iar despre Aristotel și Hegel câte 34. Câteva dintre cărțile despre Platon și Aristotel sunt comune, avându-i pe amândoi ca subiect de cercetare. La polul opus, gânditorul important cel mai puțin prezent în cultura română atât din punctul de vedere al traducerilor, cât și din cel al dezbaterilor și al comentariilor scrise este Johann Gottlieb Fichte, discipol al lui Kant pe tărâmul idealismului german. Avem doar trei ediții de traduceri și nici o carte despre gândirea lui, doar un doctorat publicat de Constantin Chifu în germană în 1913 la Weida.
Bibliogafie despre traduceri
Lascu, Nicolae, 1974, Clasicii antici în România, Cluj: Dacia.
Noica, Constantin, 1975, Introducere, Eminescu, Mihai, Lecturi kantiene, p. XXXIX. București: Univers.
Bagdasar, Nicolae, 1986, “Cum am devenit traducător!”, Zalomit, Ion, 2008 Principiile și meritele filosofiei lui Kant, ediție îngrijită, studiu introductiv, note și comentarii de Adrian Michiduță. P. 253. Craiova: SimArt.
Lungu-Badea, Georgiana, 2015, „Cine, ce și cum traduce în limba română? Intenții. Subiecte. Metode (Secolele al XVIII-lea și al XIX-lea)”, în Timoc, Călin (ed.), România între interculturalitate și identitate: Spații romanice europene și extraeuropene (CICCRE ed. a 3-a, 3-4 oct. 2014), p. 35. Szeged.
Lates, Titus, 2015, “Traducerile lui Traian Brăileanu din Kant”, în Revista de Filosofie, LXII, 3, p. 320-333. București.
Vârlan, Cecilia-Iuliana, 2016, „Dificultăți de traducere în limba română a Aforismelor lui Arthur Schopenhauer. O analiză contrastiv-diacronică” (I), în Diacronia, nr. 3, p. 4 (a studiului). Iași.
Mircea Diaconu - Blog 
Lasă un comentariu