[textul a fost publicat în ITLR, vol. III: O istorie a traducerilor în limba română în secolele XVI-XIX, Ed. Universității „Ștefan cel Mare”, Suceava, 2023, pp. 397-404]
Cultura română în secolul al XIX-lea este dominată de interesul pentru literatură și pentru asimilarea marilor opere clasice din spațiul romanic, de limbă latină și franceză. Interesul față de filozofie a fost timid, stadiul rudimentar al terminologiei limbii române nu permitea încă abordarea marilor clasici ai filozofiei. Cultura română fiind tânără, modernizarea gândirii era la început. Limba era refractară față de un discurs abstract și elaborat conceptual. Familiarizarea cu conceptele abstracte și cu gândirea speculativă era încă slabă. Metafora literară era mijlocul principal de manifestare. Lumea tradițională gândește simbolic și metaforic și nu conceptual și abstract, cum este discursul culturilor clasice urbane ale occidentului care au la bază filozofia greacă. Modernizarea culturii românești a presupus asumarea inteligibilului logico-matematic descoperit de greci, dezvoltat inițial de bizantini, apoi de cultura occidentală medievală și modernă, care a dat marea teologie speculativă medievală și filozofia clasică modernă. Acest proces de dezvoltare presupune modificarea terminologiei unei limbi și modalități noi de gândire și de dezvoltare culturală în istorie. Terminologia limbii române fiind destul de arhaică, s-au importat multe neologisme din greacă, latină și mai ales din franceză care au ajutat mult limba, mai ales în ceea ce privește expresivitatea literară, dar și în ce privește eficiența ei tehnică.
Domeniul literar și filologic al culturii române a primit amprenta influenței franceze. Latinitatea a fost caracteristica identitară hotărâtoare pentru a lega metafora de francofonie. Conceptul, în schimb, a suferit influența germanității. Cultura germană a fost mult mai riguroasă în demersul filozofic decât cea franceză, care s-a manifestat mai mult literar și eseistic. Putem vorbi astfel de un model cultural francez și latinist care a impregnat stilul și terminologia limbii române și de un model cultural german care a orientat gândirea românească către epistemologie, raționalism și metafizică, în detrimentul empirismului și materialismului care erau prezențe centrale în gândirea franceză și engleză a epocii.
Traducerile din marii filozofi clasici sau contemporani pătrund timid în spațiul publicistic românesc. Secolul al XIX-lea este dedicat în mare parte publicării unor opere literare sau eseistice. Literatura era mai ușor de asimilat pentru o limbă care era deja familiară cu metafora, însă mult mai puțin cu conceptul abstract. Abia în ultimele decenii ale secolului avem traduceri mai complexe din punct de vedere conceptual. Sarcina principală a traducătorilor epocii a fost publicarea clasicilor literaturii antice pentru a conecta mediul cultural românesc la patrimoniul universal al spiritului european clasic. Astfel, avem un număr semnificativ de ediții a unor traduceri din Homer, Hesiod și pildele lui Esop pentru literatura greacă și Vergiliu și Ovidiu pentru cea latină.
Primele traduceri filozofice din secolul al XIX-lea au avut un rol mai mult pedagogic, pentru a obișnui spațiul cultural românesc cu temele de discuție din occident și cu generalități din istoria gândirii. Astfel avem manuale de istoria filozofiei sau de popularizare ale operelor unor mari gânditori a căror versiuni în limba română au influențat generații întregi de intelectuali. Istoricul și filologul pașoptist August Treboniu Laurian traduce și prefațează în 1846 Manualul de Filosofie lucrat după programa Universității de la Paris din 1840 de Arthur Delevigne, text bazat pe filozofia minoră a lui Victor Cousin, fondatorul eclectismului, o sinteză naivă între idealismul german și realismul empirist scoțian. Tot Laurian traduce în 1847 Manualul de filosofie și de literatură filosofică al lui Wilhelm Traugott Krug, primul volum (Krug, 1847). Manualul a mai avut alte două versiuni, prima îi aparține lui Simion Bărnuțiu și a fost realizată în 1939. Traducerea a rămas în manuscris, fiind descoperită în anii ’70 de Radu Pantazi. Manuscrisul a fost publicat abia în 2004 (Krug, 2004). A doua versiune a fost realizată de Timotei Cipariu și publicată în două volume cu titlul Elemente de filosofie (1861,1863) (Krug, 1861/1863). Mai puțin importantă este traducerea unui manual pentru pregătirea bacalaureatului Elemente de filosofie după A. Charma (Charma, 1841) realizată de Ion Zalomit, primul exeget român al lui Kant cu o disertație publicată în 1848. Antoine Charma (1801-1869) este un discipol al lui Victor Cousin, care a promovat eclectismul său. Ghenadie Enăceanu traduce alt manual de istoria filozofiei, cel al lui Albert Schwegler (1819–1857), filozof și teolog protestant german de orientare hegeliană. Volumul a apărut în două părți (1869,1873) (Schwegler, 1869/1873).
Krug a fost urmașul lui Immanuel Kant la catedra de logică și metafizică de la Universitatea din Königsberg și a devenit ulterior principalul popularizator, prin textele sale, al filozofiei kantiene în mediile culturale din sud-estul Europei. Răspândirea kantianismului în Transilvania în prima jumătate a secolului al XIX-lea s-a realizat prin intermediul scrierilor lui. Reprezentanții de bază ai generației pașoptiste împărtășeau idei progresiste kantiene asimilate prin intermediul operei lui Krug, care îl prezenta pe Kant într-un mod simplificat. Discursul său are o perspectivă mai practică, îndepărtându-se de stilul abstract și greu accesibil al scrierilor teoretice ale filozofului din Königsberg. Aceasta a dus la răspândirea concepțiilor practice kantiene într-un spațiu cultural foarte larg. Krug era un gânditor eclectic și liberal, nefiind profund și creator. Unii dintre reprezentanții generației pașoptiste au predat filozofie, majoritatea luând ca bază și model manualul lui Krug.
În paralel cu traducerea unor opere de popularizare, s-au tradus și autori considerați importanți în epocă, însă care la scara istoriei au rămas uitați în secolul lor. Samuil Micu traduce un text al filozofului wolffian Friedrich Christian Baumeister (1709–1785) în 1800 la Sibiu, cu titlul Legile firei, itica şi politica sau Filosofia cea lucrătoare: în patru părți împărțită, şi întru acest chip aşăzată pre limba rumânească. Tipăritura a fost realizată cu litere chirilice. Baumeister a fost un gânditor influent printre reprezentanții Școlii Ardelene. Eufrosin Poteca traduce în 1829 o operă a teologului și filozofului dreptului Johann Gottlieb Heineccius (1681–1741), Filosofia cuvântului şi a năravurilor, adecă Loghica şi Itica elementare, cărora să pune înainte Istoria filosoficească. Ediția este realizată după varianta grecească a lui Grigorie Brîncoveanu, nu după originalul latin.
În paralel cu opere filozofice s-au tradus și texte teologice cu valoare filozofică. Logica lui Ioan Damaschin a fost tradusă în 1826 de mitropolitul Ungrovlahiei Kir Grigorie. Această operă este un comentariu la tratatul logic Despre categorii al lui Aristotel și servește ca introducere la Dogmatica lui Damaschin. Și alte opere de logică au fost introduse în limba română în această perioadă pentru a ajuta la determinarea bagajului conceptual și terminologic al limbii. Călugărul Daniil Philippidis traduce în 1801 sub titlul Logica, după Condillac, manualul de logică al lui Étienne Bonnot de Condillac (1714-1780), părintele senzualismului francez. În paralel traduce și alte manuale de matematică și științe, introducând metoda pedagogică și viziunea iluministă a manualelor franțuzești moderne la Academia din Iași (Iftimi, 2002/2004:327). Logica lui Condillac va mai avea încă două versiuni în limba română. Prima aparține lui Vasile Vârnav și a fost publicată în 1825. A doua, rămasă în manuscris, este realizată de Lazar-Leon Asachi și a văzut lumina tiparului abia în 1985 (Plămădeală, 1985) datorită lui Antonie Plămădeală (Cucerzan, 2005:258). Asachi a mai tradus Manualul lui Epictet. Versiunea în română reprezintă o prelucrare, nu este o traducere exactă. Aceasta cuprinde și pasaje din Fragmente şi Diatribe. Prin traducerile sale, Asachi contribuie la prima determinare a terminologiei filozofice românești.
Autorii clasici de filozofie care au dominat cantitativ numărul de traduceri de-a lungul secolul al XIX-lea au fost Cicero și Voltaire. Discursul lor literar și eseistic, diluat din punct de vedere conceptual, a făcut ușoară adaptarea terminologică și ideatică într-o limbă română încă rudimentară. Interesul pentru cei doi autori era congruent și cu nevoia asimilării operelor clasice fundamentale din spațiul cultural romanic, de limbă latină și franceză. Textele traduse din Cicero aparțin în mare parte domeniului retoricii și eseisticii, iar cele din Voltaire aparțin literaturii. Scrierile filozofice ale lui Voltaire vor vedea lumina tiparului în limba română abia la începtul secolului al XX-lea. Dintre autorii antici s-au tradus mai ales fragmente spre sfârșitul secolului al XIX-lea. Pasiunile, fragmente din Retorica lui Aristotel, a apărut în Convorbiri literare în 1877 și 1878, traduse de Ioan D. Caragiani. În 1884 Pasiunile apar ca volum autonom în traducerea aceluiași autor. Fragmente din Caracterele lui Teofrast apar în revista Rândunica în 1894 și 1895, traduse de Camil B. Un mic fragment din Scrisori către Luciliu de Seneca apare în revista Albina Pindului în 1868-69, de traducător anonim. Dintre autorii moderni, Contractul social al lui Jean-Jacques Rousseau apare în două ediții, în 1861 și 1885, în traducerea lui Petru Borsiu, respectiv Georgiu Popa.
Cele mai importante traduceri filozofice ale sfârșitului de secol XIX sunt din Immanuel Kant și Arthur Schopenhauer. Interesul pentru operele lui Kant și Schopenhauer s-a dezvoltat natural în orizontul orientării către filozofia germană. Epistemologia neokantiană și pesimismul metafizic schopenhauerian vor fi determinante pentru spiritul filozofic românesc în epocă. Junimiștii au promovat spiritul critic de sorginte neokantiană în toate domeniile culturii. Influența lui Schopenhauer va dura scurt timp, stingându-se după primul război mondial, cea a lui Kant va dăinui până în prezent, fiind cea mai durabilă prezență ideatică din filozofia românească.
Interesul pentru Kant a fost generat, pe lângă importanța lui în spațiul filozofic al secolului al XIX-lea, și de propensiunea gânditorilor români din Școala Ardeleană și generația pașoptistă față de cultura filozofică germană, în detrimentul celei franceze. Fiind contemporan cu Școala Ardeleană, Gheorghe Lazăr va introduce gândirea lui Kant la Colegiul Sf. Sava din București, înlocuind senzualismului lui Étienne Bonnot de Condillac. Ulterior, generația Junimii va continua această orientare. Influența generală a gânditorului de la Königsberg va orienta gândirea românească către temele moderne ale filozofiei germane, speculative sau practice. Curentul neokantianismului a răspuns mai eficient nevoilor de modernizare și de conectare la dezbaterile speculative din occident. Epistemologia neokantiană satisfăcea nevoia unei paradigme teoretice care să înțeleagă și să asimileze noile descoperiri științifice care impulsionau gândirea occidentală. Maiorescu va pune bazele tradiției universitare de cultivare sistematică a filozofiei lui Kant, care devine un sistem privilegiat de referință.
Interesul pentru opera gânditorului de la Königsberg s-a concretizat în traducerea unui sfert din Critica rațiunii pure de către Mihai Eminescu, aproximativ 150 de pagini, între 1874 și 1877. Este vorba despre prima traducere din opera filozofului prusac și în același timp reprezintă prima încercare curajoasă de transpunere a unui text speculativ foarte dens conceptual. Traducerea păstrată în manuscris a fost inovatoare pentru stadiul de atunci al limbii române. Nu s-a aflat public despre ea decât în 1906 odată cu publicarea unor fragmente de I. Alexandru Rădulescu-Pogoneanu în Convorbiri literare. Publicarea integrală a textului traducerii a fost realizată abia în 1975. Eminescu a fost influențat de teme filozofice kantiene, lucru reflectat în opera sa literară. Maiorescu traduce și el în 1887 fragmente din Critica rațiunii pure, însă nepublicându-le. Ulterior, în 1901 publică traducerea capitolului Disensiunea dintre morală și politică cu privire la pacea eternă din tratatul politic Spre pacea eternă în volumul Crestomație: Bucăți alese din autori germani. Din păcate, publicarea tardivă a traducerilor lui Eminescu și Maiorescu la Critica rațiunii pure au văduvit cultura română de niște texte inovatoare terminologic și conceptual și de accesul timpuriu la textul fundamental al gândirii kantiene. Constantin Noica vorbește despre valoarea deosebită a traducerii eminesciene, dar și despre înzestrarea filosofică a poetului relevată de traducere, înzestrare care nu este evidentă întotdeauna în creația sa poetică (Noica, 1975:XXXIX). Singurul text publicat din opera lui Kant în limba română, înainte de anul 1900, este Despre puterea sentimentului cu care prin simpla voință cineva póte să devie stăpân peste simțurile bolnăvicioase, în 1881, în traducerea lui David Almogen. Este vorba despre Scrisoare profesorului Hufeland, redactată de Kant în 1797.
Primele traduceri din opera lui Schopenhauer au avut o soartă mai fericită. Titu Maiorescu a publicat cinci ediții ale Aforismelor pentru înțelepciunea în viață, trei dintre ele înainte de anul 1900. La acestea se adaugă a șasea ediție apărută postum. Aforismele reprezintă o parte din vol. I din Parerga și Paralipomena, culegere sistematică de fragmente, schițe și eseuri publicată în 1851. Este vorba de un text de maturitate al filozofului german, însă diluat conceptual. A avut un rol de popularizare, în cultura germană și europeană, a ideilor sale conținute de texte mai dense și mai greu accesibile cum e Lumea ca voință și reprezentare. Adaptarea începând cu 1872 a reprezentat un important act filozofic realizat de pedagogul Junimii, luând în considerare că e prima traducere în altă cultură europeană a textului schopenhauerian. Traducerea Aforismelor a avut și rolul educativ de a introduce gândirea filozofului german printr-un text eseistic, mai ușor de digerat. Textul a fost revizuit și ameliorat la fiecare nouă ediție. Maiorescu a făcut o muncă de pionierat prin această continuă traducere și retraducere a Aforismelor, începută la două decenii după apariția ediției originale în germană. A luptat cu limba română, adaptând-o capacității de exprimare a unor concepte abstracte. Putem vorbi de o sinteză între actul de creație filozofică și cel de creație lingvistică (Vârlan, 2016:4).
Un lucru mai puțin cunoscut este sprijinul dat de Maiorescu lui Ioan Alexandru Cantacuzino la redactarea primei versiuni integrale în franceză a Aforismelor, care au apărut în mai multe ediții, începând cu 1880. Cantacuzino mai traduce în franceză, cinci ani mai târziu, tot pentru prima dată și Lumea ca voință și reprezentare. (Marinescu, 2017:116)
În 1876 Maiorescu publică un manual de logică care va apărea în mai multe ediții până în 1930. A fost o lectură fundamentală pentru studenți timp de decenii, ajutându-i să-și fixeze terminologia conceptuală.
După diminuarea interesului pentru filozofia pesimistă a lui Schopenhauer în mediul cultural german, noul autor la modă devine Friedrich Nietzsche, dispcipolul său, adept al unui nihilism dizolvant față de istoria clasică a filozofiei. Conectarea culturii filozofice românești la spațiul cultural german nu putea ignora pe cel mai citit autor al vremii. Astfel, Constantin Rădulescu-Motru scrie în 1897 una dintre primele monografii din cultura europeană, cu titlul Nietzsche. Viața și filosofia sa. Prima ediție în română Așa vorbit’a Zarathustra apare în 1901, conținând fragmente traduse de Achille Dimitriu.
Bibliografie:
Lascu, Nicolae, 1974, Clasicii antici în România, Cluj: Dacia.
Krug, W.T., 1847, Manual de filosofie și de literatură filosofică de W. Krug, vol. 1, traducere de August Treboniu Laurian, București: Tiparul Colegiului Național.
Bărnuțiu, Simion, 2004, Filosofia după W.T. Krug, ed. princeps după manuscris inedit, studiu introductiv de Ionuț Isac, text îngrijit, cronologie şi notă asupra ediției de Ioan Chindriș, 439 p. Cluj-Napoca: Napoca Star.
Krug, W.T., 1861, 1863, Elemente de filosofie, traducere de Timotei Cipariu, 2 volume. Blaj: Tiparul Seminarului Diecezan.
Charma, Antoine, 1841, Elemente de filosofie după A. Charma, Bucuresci: Tipografia lui Eliad.
https://romanian-philosophy.ro/encyclopedia/zalomit-ioan/ – articol despre Ion Zalomit de Bogdan Rusu.
https://romanian-philosophy.ro/encyclopedia/enaceanu-ghenadie/ – articol despre Ghenadie Enăceanu de Bogdan Rusu.
Schwegler, Albert, 1869, 1873, Istoria filosofiei dupre Albert Șuegler, de Ierod. Genadiu Enacénu. Filosofia antică, 2 volume. Bucuresci: Tipografia lucrătorilor asociați.
Iftimi, Sorin, 2002-2004, Pe urmele lui Daniil Philippidis (1755-1832), în Cercetări istorice, (XXI-XXIII), p. 327.
Condillac, Étienne Bonnot de, Loghica – partea I-a, Plămădeală, Antonie, 1985, Lazăr-Leon Asachi în cultura română, pp. 201–245. Sibiu: Tiparul Tipografiei Eparhiale.
Cucerzan, Eugen S., 2005, „Considerații asupra manuscriselor filosofice ale lui Simion Bărnuțiu”, în Anuarul Institutului de Istorie ”George Barițiu” din Cluj-Napoca, Series Humanistica, tom III, p. 258.
https://romanian-philosophy.ro/encyclopedia/asachi-lazar-leon/ – articol despre Lazăr-Leon Asachi de Mona Mamulea.
Noica, Constantin, 1975, Introducere, Eminescu, Mihai, Lecturi kantiene, p. XXXIX. București: Univers.
Vârlan, Cecilia-Iuliana, 2016, „Dificultăți de traducere în limba română a Aforismelor lui Arthur Schopenhauer. O analiză contrastiv-diacronică” (I), în Diacronia, nr. 3, p. 4 (a studiului). Iași.
Luiza Marinescu, Titu Maiorescu – The First Translator of Arthur Schopenhauer’s Works in Europe, în Boldea, Iulian (ed.), 2017, Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue, p. 116, Târgu Mureș: Arhipelag XXI Press.
Mircea Diaconu - Blog 
Lasă un comentariu